Asediul.

Inchideti portile, puneti lanturile, adaugati stalpi pentru a intari vechea poarta subjugata si nu lasa pe nimeni si nimic sa rasufle in afara portii. Sa nu existe pasi ce isi lasa amprentele in pamantul uscat si nici sunete ce sa rasune in valea secata a raului de mult uitat.

Ne-am adunat iar zgribuliti in interiorul cetatii, am avut grija sa adaugam numai arcasi inarmati pana in dinti cu sageti otravite. Cei slabi au fost obligatoriu refugiati in intunericimea podului, iar restul au fost imprastiati pe alocuri, unde se puteau apara si singuri.

Credeam, fara sa ma preocupe atata, ca numarul celor ramasi e acceptabil, numai ca, intre timp, au primit usor mai aproape toti, cate un pumnal, sageata, si ce s-a mai nimerit aruncat. Asa ca, uite-ma trezita intr-o cetate ferecata, aparata, intr-un mod impropriu, de niste oameni ce necesita destule ingrijiri pentru a se tine pe picioare. A fost un soc atat de mare, asa si atunci cand "imobilizezi" o intreaga multime cu gaze lacrimogene. 

Dar, exista mereu cel putin o raza de speranta, dar in zilele noastre de iarna , ea mai mult te taie. Ne-am decis sa dam crezare superstitiilor si sa nu cedam. Cum am ingenunchia, ne-am si pierde capetele. Nu exista mila si noi pe asta ne-am bazat. Si, asa raman cu superstitiile.

Calaul este prea aproape si nu scapam cu viata din asta, fii tu sigur!

E aiurea sa orbesti brusc de lumina si sa redescoperi apoi socul culorilor schimbate. Nu am vrut sa cred si nici nu vreau acum sa recunosc...

Ce incapatanata si naiva pot fi.

Well I was sitting, waiting, wishing
You believed in superstitions
Then maybe you'd see the signs


Well, if I was in your position
I'd put down all my ammunition
I'd wonder why'd it taken me so long

But Lord knows that I'm not you
And if I was, I wouldn't be so cruel
Cause waitin' on love aint so easy to do
  
(Jack Johnson - Sitting, Waiting, Wishing)

Mind control

Cutremur de un grad destul de inalt a zguduit intreaga lume a mici mele insule. Pe langa asta, craterul imens a inceput sa ruineze stalpi, sa sparga zidurile bine cladite si totul e in ruina. Se asteptau la una ca asta, dupa toate micile cutremure care apareau asa frecvent in ultima perioada.
Si bineinteles, furtuni intregi de nisip s-au iscat, s-au acoperit suprafete intregi, inainte case mult iubite si acum parasite.Imi lasam urmele pe strada. Aveam nisip si in ochi, praful fin se ridica in aer, usor, usor doar pasind.
Oricat de mult praf ar fi, m-am decis sa il arunc pe jos, sa eliberez mica suprafata, sa ii arunc vreo 3 priviri sa imi dau seama daca se poate reface.
If not, oh well, o sa raman eu acoperita cu praf si locul in ruina.

Am surzit intentionat.

A fost o zi in care mi-am propus sa nu mai aud nimic, sa imi blochez receptorii auditivi, sa imi mint fibrele nervoase sa declanseze doar invaluiri ale imaginatiei, in nici un caz realitatea si adevarul. A fost chiar amuzant sa imi redirectionez semnalele adevarate catre puncte moarte si sa le inlocuiesc cu franturi ale unor idei ce imi convin mai mult.
Am adunat chiar destula energie colorata cat sa imi vopsesc ideile negre si le-am facut rosii. Aratau mult mai bine acum cu noua fata roscata. Le-am adaugat si ceva albastru, ca doar nu se poate fara putina libertate infinita si putin verde sa ii dea o tenta optimista. Galbenul l-am lasat in cutie, ca nu imi place.
Peste griul care mi-a fost turnat in cap, am ales sa il spal, si apoi balta de pe jos nici nu m-am gandit sa o sterg ca sigur nu voi reusi sa scap de ea, asa ca, uite cu un zambet larg, am tras perdeaua si m-am intors cu spatele. Crezi ca mai exista ceva din el? Azi nu. Maine da.
A fost o zi in care mi-am permis multe. A fost o zi in care m-am jucat cu fire de realitate.

Am fost surda intentionat.
De acum mi-am propus sa nu mai filtrez si sa retin decat ceea ce e strict sigur si important.

A dracu stabilitate!

abia ma obisnuisem cu ziua de azi.

       Auzi si tu, " nimeni nu isi poate permite sa fie nepasator", ce vis si ce indrazneala pe capul unora.

       Recunosc, nu exista si o continuare asa ca propozitia mai are ceva sanse sa devina parte din realitate..

       Tuturor le pasa de cerculetul sau bulina lor, de acea suprafata infima ce este aparata intr-adevar fara frica. E in materialul nostru genetic, de supravietuire a speciei, dar totusi pana la ce nivel suntem superiori si nu ramanem tot animale.

     Ce curaj si pe capul meu sa imi imaginez norisori roz, pufosi si sa uit cu nepasare ca exista ploaie si furtuna.

     Se aduna nori si eu tot astept vreo 12 cuvinte sa rasara in intunericul camerei mele pe la orele 2 noaptea.

     Long wait, dar again, ridica privirea pe coala albastra lipita de usa cu banda adeziva neagra, inghite in sec.

                                                           Nu exista scuze.

     Pe de alta parte, citind un acces de prea mult sentiment, scapat cumva din ceea ce am fost vreodata, mi-a furat un mic suras, as putea spune ca a fost chiar un adevarat zambet. Am dat din cap afirmativ, cumva, cumva aceasi esenta ramai. In continuare ma simt eu in frazele trantite din manie acolo. Sunt trantite din acelasi motiv stupid, nevoia de motivare. Si uite-ne iar ajunsi fata in fata cu scuzele.
     Uneori lucrurile nu sunt asa cum crezi. Cu asta se termina totul. Everything is turning blue again.

     *Dar aici nu e vorba de viziunea ta, cu stupidele tale explicatii ca nimic va tine sau nu o eternitate. Parerea ta neimportanta ca nu crezi in posibilitatea unui ceva care sa supravietuiasca mai mult timp, acel ceva fiind un amarat de sentiment, nu ma va impresiona. Uneori lucrurile nu sunt asa cum crezi!*

     "Una cu umbrele .[...] simteam sfarsitul acelei stari de liniste."

It can be ...

  It can be...

  *trosc*

         Nu, nu e nimic de explicat, fiindca chiar si asa cu toate explicatiile pe care mi le ofer, nu ma pot gandi la un cuvant caruia sa ii dau glas. Probabil totul porneste de undeva din acea zona intunecoasa intre cele 2 case, unde mi-am pierdut la un moment dat niste ganduri, le-am lasat sa moara de frig si umbra. Nu vroiam sa ma gandesc atunci la consecintele masacrului pe care il realizam, dar totul la momentul ala parea de o inspiratie supranaturala. Nu stiu de unde am ajuns sa ma reciclez cu atata usurinta. Sunt tot eu ce e drept, esenta este tot aceasi, norocul meu, doar ca ambalajul difera. Nu se mai lasa atat de sifocat ca celalat, nu are nevoie de calcat si indreptat cute, si nici de reparat toate acele mici zone unde ma descususem oricum.
            Nu mai am nevoie nici de atele ce sa imi mentina genunchii pentru momentele cand se inmoaie si as putea sa simt asfaltul zdreturos si pietrele ce mi-ar leza tegumentul.
            Dupa cum iti spuneam, nu ma pot gandi la nici un cuvant care sa imi defineasca metamorfoza, poate din cauza intunericului declansat ca si reactie adversa a fricii de a privi in fata adevarul. Sunt eu, tot cea care am fost putin bagajata cat sa arat altfel. Carcasa e doar mai tare.
           
            Nu cred ca cea mai minunata zi ar fi cea in care am putea sa mintim fara sa clipim. Nu cred ca as putea locui in acea realitate prost cladita si plina de gaurele prin care trece lumina. Ori e intuneric, ori e lumina cat sa orbesti. Urasc opacitatea. Nu am curajul, din pacate, sa zic ca urasc rasaritul si nici apusul, fiind undeva intre extremele zonei gri intre negru si alb.

            Iti vine sa crezi ca singura aleg sa zac in acea zona de gri... Poate urasc pana la urma extremele si caut scuze pentru localizarea mea in realitatea ce miroase a proaspat vopsit.

            Dap. Pe bune ca lucrez in a ma elibera de groaznica sarcina de a cauta scuze.

           Este, doar pentru ca este. *trosc*

un mic inceput.

Ti-am spus vreodata cat poate sa dureze sa ma convingi sa ridic genele dimineata?
 Ti-am spus vreodata cat de greu imi e uneori sa ma arunc in bocanci si sa trag de tine sa cobori?
  Ti-am spus vreodata cat de greu imi e uneori sa nu ma impiedic de orice?

Asta nu e nimic, as avea atatea de spus, dar nimic nu e cum trebuie...
Nici noapte alba, nici nisip rece, nici macar briza marii, nici cabana de munte, nici macar poiana cu un cort, iar de stare, caut-o tu, ca de mine fuge.
Iti mai repet, daca tu crezi ca ti-am spus, uneori as lua-o la fuga, alteori as ramane sa indur raceala si confuzia. Sunt atatea de combatut, de la puseele de hipertensiune, la simplu meu mod de a merge cu bocancii.. Mi se aude tarsaitul pe piatra de proasta calitate, dar deja e o parte din mine. Ma recunosc in acel mod de a merge.

 Nu cred ca ti-am spus vreodata nici macar despre blestemul cursului de paraziti, unde fiecarui pix este sortit o data sa moara.
 Nu ti-am spus nici despre ideea mea cu visele, nici macar despre cartea mea preferata.
 Nu cred ca ti-am spus nici de..

 Nu mai conteaza oricum, nu vreau sa ne stim prea bine.
 O sa fie amuzant, sa nu ne stim deloc.

 Tu incepi. E randul tau.