Nu facem decat sa ridicam intrebari si cu atatea cuvinte nu reuseam decat sa schitam o ceata de idei si neajunsuri ale comportamentelor noastre. Intalnirile noastre erau atat de putine in trecut, atat de dese cand eram eclipsata de goluri si atat de rare in prezent. Nu am cum sa chizbzuiesc sa pun la o parte timp cat sa ma intalnesc si cu ea.
E foarte trist cand totul se poate rezolva atat de simplu: te asezi la masa imaginara, fata in fata si vorbesti.
Nu conteaza unde esti, ce faci,... in orice circumstanta, fie ca mergi, fie ca asculti.. fie ca pur si simplu stai.
N-ai nevoie decat cateva secunde sa te aduni si sa ii privesti ochii. Ochii Constiintei.
E exasperant de transanta si de dreapta, mai ales ca aveti acelasi reguli dupa care va ghidati.
Chipul inexpresiv si imaginea ororii pe care tocmai ai infatuit-o.. fie langa ea.. doar povestind si imaginand .. fie chiar savarsind-o. Niciodata nu ma saluta, desi, ne vedem asa de rar, intotdeuna se simte de parca ma insoteste si salutul nu intra in intalnirea noastra. Totul e o continuare a primei intalniri. Ma crezi ca nici nu mi-o mai amintesc cum ne-am vazut prima data, e cu mine de cand ma stiu. Ma intreb de cand e totusi Ea.
Cu siguranta e mai mare si mult mai in varsta atfel nu ar avea de ce sa fie asa rezervata si aproape atat de bine documentata. Sa isi imagineze absolut toate gandurile mele, este imposibil, dar totusi posibil. Ma citeste si ma cearta de fiecare data cand e cazul.. dar si cand nu e cazul. Nu avem nici un secret pentru ca imi este imposibil sa ii ascund ceva, dupa cum v-am si spus.. ma citeste. Si cum...
Niciodata nu e nevoie sa fie pusa in tema. Ea afla si stie si circumstante si tot. Ma ajuta cand se poate, si nu iti face aluzii, ma si incurca cu intrebarile fara raspuns. Ma lasa asa in ceata si mai fara speranta decat am venit la intalnirea cu Ea.
E ciudat cand ma trezesc cu ea batand la usa realitatii obligandu-ma sa o vad si sa o mai si ascult.
Mi-e greu atunci sa ii deschid si sa o las sa intre sa-si exercite rolul de sfatuitor. Chiar imi este greu. Ma enerveaza cand intra peste mine si imi da peste cap siguranta abia construita. Imi darama zidul de siguranta, caramida cu caramida si urasc de fiecare data cand are dreptate, si, mai si argumenteaza ca eu am gresit.
Sa stii ca se mai intampla uneori sa mai si adoarma in post din cauza somniferelor pe care i le mai administrez, uneori voit.. alteori.. cu nestiinta, sau cate o anestezie rahidiana sa o paralizez in locul acela, fara sa se poata misca, ca de exemplu sa bata in usa. Poate sa tipe.. dar nu sa ajunga la mine, sa ma streseze. Dupa ce trece nebunia... isi revine, se linisteste si ma bate la cap, dar totul e deja savarsit. Mult prea tarziu ca sa fie intrerupt ceva.
Inexpresiv.
Nu mai are rost sa-i zic la revedere.
