Exact in momentele in care ma vezi cu o privire pierduta, vazandu-se pe figura mea cum se frang neuronii in interiorul creierului meu. Sunt bantuita din cand in cand de idei colorate si mult prea bine delimitate care se vor vopsite, traspunse intr-o realitate unde intr-o sutime de secunda sa ajunga la dimensiunile dorite. Ele cresc si eu in acele momente le ofer de toate, teren pliabil, viabil si nutrienti cu carul. Nu am uitat de oxigen si apa, nu iti face griji, si nici de ploaia cu fulgere.
Dezvoltarea lor se face intr-un cadru restrans, de mine delimitat si stapanit. E mica mea bula, albastra la origine, ce isi schimba culoare exteriorului cu fiecare stare de spirit ce ma stapaneste in momentul teleportarii in propriul meu spatiu feeric.
Si chiar ti-am povestit de ea azi, de cand m-ai suprins cu intrebarea daca chiar sunt genul care viseaza cu ochii deschisi. Din pacate, in acel moment nu puteam recunoaste ca sunt asa tot timpul. Acel moment, m-a prins in capcana intrebarii tale si m-a descoperit, nu eram in intreaga mea stare de all dreamy. A trebuit sa recunosc ca exista momente in care sunt transant de rece, realista. Seman intr-adevar cu un bloc de gheata pe care nu il poti strapunge. E doar o mica iluzie. Metamorfoza dureroasa fuse aia in care a trebuit sa imi proiectez si construiesc singura acest perete aparent idestructibil. Nici un proiect nu se ridica la asteptarile mele. Pana la un moment dat cand a trebuit sa imi recalibrez eu simtul realitatii si sa recunosc ca i really needed a change.
Asta e si aici. Prea multa ceata.
E ceva ce arunca fulgere dar e atat de departe.
I can't see, can't reach, can't feel.
Maybe tomorrow... de cate secole nu m-a mai trezit melodia aia.
