Am ramas total socata sa descopar si o astfel de viziune, auzind o fraza ce a fost inceputul unui adevarat discurs. Initial, mi-am ridicat spranceana, intr-un gest de curiozitate, sau mai de graba ostentativ, de genul "bring it on", apoi am deschis bine urechile cat sa ascult si continuarea, sau mai bine zis, argumentarea idei principale. Fraza in esenta era in genul : orice distanta inseamna defapt un fel de afectivitate, un anume tip de apropiere.
Niciodata nu m-am gandit la ea in sensul asta, desi probabil, instinctiv, subconstient, cunosteam ideea si chiar ma bucuram de unele momente de departare. Nu erau multe, doar atunci cand veneau in momentele cheie, unde o astfel de pauza era necesara. Atunci existau acele momente in care dubiul era foarte mare in legatura cu afectivitatea daca chiar este, sau a palit. Confuzie mare in ceata mea cerebrala. Ploaie torentiala pe acel teren arid. Dar, dupa cum s-a spus acolo, afectivitatea este prezenta aproape in orice forma de interactiune umana pozitiva dintr-un punct de vedere, sau altul, if u can say that.
Ideea a fost ca un fel de focar inert intr-un coltisor izolat, umbrit, ce a reusit sa embolizeze si mi-a ajuns intr-un mic capilar undeva in locul frontal reusind sa imobilizeze intreaga zona. Ma obseda ideea si nu ma lasa sa imi zbore altundeva gandurile cele mai diverse. Nu mai erau colorate si erau insotite mereu cu o eticheta pe care scria afectivitate de orice forma. Daca asta ar trebui sa fie bine, nu este in orice moment clar ceva pozitiv. Si naivitatea mea uneori depaseste grav limitele gravitatiei. Se lipise bine melancolia de mine.
Stadiul de vindecare e in plina formare. M-am obisnuit cu ideea. Or sa creasca alte focare cu alte idei.
Un zambet ca si expresie a afectivitatii... iti poti imagina?
Ploi intregi de melancolie si balti de ceata. Vreau sa scap de instabilitatea asta interioara.
Si, sa nu uitam de mecanismele din soc.
