matematica filozofica.

de aici a pornit totul. "This makes me sadder than it should".

'Lately, I been, I been losing sleep
Dreaming about the things that we could be'

De la niste amarate de linii paralele. Oare mai utile, poate in dragoste, decat cele divergente, respectiv cele convergente?

Liniile divergente pornesc dintr-un punct. D'oh. Logic. De aici isi vor schimba traiectoria in orice moment, avand un singur scop: departarea de cealalta. Nu se vor mai intalni niciodata. Unii asta isi doresc in viata. Sau poate inconstient, astfel o vor desemna, dar ea se va intampla oricum. Pornesc de la minunata idee ca o data indragostiti vor fi impreuna cu cealalta persoana una, un singur punct, o singura dorinta. Ce iluzie minunata. Si tine fix cat un punct. Nici nu iti dai seama cand ai trecut de la fluturi in stomac, la  injuraturi la adresa celui mai iubit dintre pamaneteni ( din perspectiva ta, ofc). Si cam asa se termina povestea. Sunt fiecare atat de departe ca nici nu isi mai simt prezenta. Momentul ( ) ea va determina un unghi diferit , deci o alta perspectiva, poate mult diferita.

Neext!

Liniile convergente sunt haioase. Ele, normal, sunt contrariul liniilor divergente. Astea sunt eternele visatoare, cele care aspira la un moment minunat, acela de a deveni in dragoste unul si acelasi. Ele depun eforturi, cladesc, strapung, se zbat, totul pentru a minimiza distanta dintre ele. Tanjesc sa devina acel punct. Uneori poate si reusesc, desi am dubii. Asta e idealul cred. Nu sunt sigura oricum...
Bine, nu vreau sa imi imaginez cum va ajunge atunci la destinatie. Totul se va condesa intr-un punct. Se vor anihila sau pur si simplu vor deveni complete?

Si am ajuns si la iubitele mele de linii paralele. Atat de paralele incat well nu se vor intalni niciodata. Nu s-au intalnit si nu vor ajunge sa o faca vreodata. Zambesti? Well, am repetat cu un motiv. Intr-un fel mi se pare cumva aproape de idealul relatiei din zilele de astazi. Ele sunt impreuna, si asa si cuplul nostru. Dar nu se influenteaza unul pe altul. Asta se doreste acum. Suntem impreuna, dar lasa-ma totusi in pace. E bine sa te stiu in preajma, cumva aproape, totusi destul de departe. Destul cat sa am spatele acoperit, cat sa stiu ca niciodata nu sunt singura, dar am nevoie de spatiul meu, in care sa imi iau propriile decizii, sa imi urmaresc visele, sa ma completez. Uneori, una dintre ele poate servi drept directie. Dar va ramane mereu aceasi distanta, aceasi dorinta cumva ce le uneste, aceea de a ajunge singure spre infinit si totusi impreuna.
Momentul, picand din cer le va intersecta pe amandoua, determinand o perspectiva cumva asemanatoare, sa nu exageram zicand identica.
Si totusi sa rezisti intr-o distanta eterna? Iar dragostea sa reuseasca sa ramana constanta , neinfluentata de timp. Sa nu paleasca, sa nu creasca...
Sa fii atat de drept cat sa nu te influenteze nimeni? La fel in toate aceste momente.
Probabil e bine sa cresteti impreuna, poate daca v-ati preschimba liniile drepte, intr-unele sinusoide, cu ups and down ar fi mai bine...

Din coincidenta, noi nu suntem drepti, nici drepte si nu vom fi. Nu suntem in acelasi moment la fel, nici macar schita noastra nu e mereu trasata cu aceasi creion. Uneori mai iesim din contur, unoeri derapam intens din circuit, lovim parapeti. Devastam in jur. Ce bine daca totul ar fi lin ca o linie lasata de penita.

So ramane sinusoid, sau preferi sa fii paralel? Dar nici convergent nu e asa de rau. Cam demodat, dar idilic.

Concluzie? Trebuie revazuta geometria dragostei.

silence?

Ritmul in care eu ascultam melodia on and on parea unul propice si chiar credeam ca nimerisem totul in acea zi minunata, inclusiv frecventa radio. Credeam cu mare incredere ca suntem pe aceasi unda si totul curge de la sine.
Zgomote exterioare care bruiau, sincer nu ma interesau, pt mine, melodia continua si totul parea sa aiba sens.
Altii observau discrepanta intre frecventele nostre si ziceau ca vorbim parca fiecare intr-o alta limba, dar daca noi ne intelegem, totul e in regula.
Dar nu e, frecventa e cu totul alta si de azi ma apuc sa o caut. "ia-o prin incercari...", si poate cu putina atentie o sa o si gasesc. Trebuie sa imi gasesc butonul de reset la frecventa mea radio, ca sa vedem unde gasim melodia pe care amandoi o toleram si in timp sa o si iubim. Nu trebuie sa fie dragoste la prima vedere, sa fie ascultata obsesiv, dar mi-ar placea sa stiu ca acolo, undeva, departe, exista o baza comuna. O decizie, poate chiar prima luata instinctiv impreuna.

Dar nu stiu daca e de cautat doar dintr-o parte. Poate frecventa ta, e mai greu de gasit si e foarte bruiata. Poate o sa am nevoie de instrumente si mai sensibile ca sa o detectez.
Sau poate o sa las totul in liniste.

Sau poate, va trebui sa ma apuc si de muzica. Damn, please get out of my head.
O sa fac o incercare oricum, dupa daca nu, well, poate ar trebui sa ma mut putin timp afara.

defence.

La un moment dat, am deschis usa. Incet, dar sigur, am lasat sa o scalda luna cu lumina pala si am asteptat. Intra si un mica briza, si asteptam. Ritmul cardiac il simteam pana in gat, dar ma miram de curajul meu.. am reusit sa o deschid! Mi-am  promis de atatea ori in sinea mea, ca va ramane inchisa pentru totdeuna. Mai exista si ferestre, sa nu cumva sa indrazneaca cineva sa imi spuna ca sunt cu adevarat de piatra.
Oamenii se schimba si promisiunile lor cu anii mai palesc. Asa si a mea. Am avut curajul sa ma risc, si m-am prajit. Ca si prima data. Dar de data asta ma invat minte, cel putin pentru o vreme sigur.

Asteptarea, dupa cum iti dai si seama, nu dura prea mult. Cateva secunde cat sa ma dumiresc ca e luna cea care ma lumineaza, ca e bine sa aerisesti o incapere veche si ca nah, doamne, usa se mai si deschide, nu trebuie mereu ferecata.  Dar tu nu puteai sa calci, ca un om normal, pe prag ci a trebuit sa sari direct in spatiul unde ma aflam si sa cazi direct pe picioarele mele. Mi-ai sfaramat oasele, si dupa cum iti si imaginezi am suferit fracturi, pana si la articulatie. Unele se vor pune in ghips, imobilizate cateva luni dar articulatia, fara suruburi nu va scapat , si asta inseamna obligatoriu operatie.
Taietura again, implantare de suruburi, poate si o mica placuta, de ce nu?
Si din nou ajung la atele, bandaje care cat se poate mai bine confectionate din raze slabe de speranta amestecate si legate de multa reticenta si prudenta.

Si de aici, again la vechii furnizori de suport mental, le-am uitat numarul de telefon, imi este rusine sa ii sun...
Daca au dat faliment dar pur si simplu nu ma produc tijele sau bandajele necesare, eu ce ma mai fac?
Uneori imi mai fac un mic curaj cat sa citesc numarul si sa sper sa totul e la fel ca atunci.

Din pacate, sau din fericire, nimic nu mai e sau seamana cu ce a fost. Si eu am alte pretentii acum de la tijele acelea, si ei poate s-au modernizat. Poate chiar si-au si modificat rutele. Poate nu mai dau astfel de servicii decat unora privilegiati cum am fost si eu o data.

Sunt ca un arici incoltit. Plin de tepi. Dar sunt mic, si nu vreau sa devin neputincios, deasta ma si fac asa tepoasa.
Am mai patit sa ma fraiesc cat sa raman incapabila o vreme, dar de data asta imi fac fortificarile din vreme.
Oh well, sa zic merci pentru fiecare nu sau trosc.

nemancati si falimentati.

Exista momente cand ceva sclipiri vechi iti apar in prim plan si cer de mancare. Si cand spun de mancare, ma refer la un singur lucru. Au nevoie de combustibil, adica de speranta. Vor sa creasca mari, iar, ca in trecut au fost cam bolnavicioase si au ramas cat un soricel. Nu vreau sa devina asteptari, nu vreau sa le hranesc cu speranta. Daca se vor face mari, au grija sa ma scurga de toata energia pozitiva. Ma lasa doar cu o energie neagra, urata.

Mi-a fost atat de bine fara asteptari. In continuare, uneori e bine. Alterori nu. Sunt destule momente cand un drac de speranta prea bine hranit se piteste intr-un colt si ma ia prin suprindere cand iese la lumina. Si iese doar ca sa se faca si mai mare, mancand raza cu raza.

De mult creierul meu face planuri marete sa taie cumva din circuit asa zisa inima. Blesteama fiecare moment ca e legat de ea, depinde de atatea ori de ea. Ea fraiera cu e, crede orice raza oarba, se arunca cu capul inainte, dand cu capul de usa altora. Vechea poveste, nimic nou. Dar dupa cum povesteam, armata, nu mica de neuroni, pun la care asasinarea ei. Vor o inima metalica, ca zvonul de trasplant nu le-a incantat. S-a auzit ca aia vine la pachet cu alte probleme, si ale altora pe deasupra.

Pacat ca problema cu 'cere si ti se va da' nu functioneaza mai deloc. Si aici nu mai e vorba de materialism, ci doar de materie spirituala. Uneori se nimereste sa ceri unei industrii care nu o poate procura... poate ii mai si jignesti cu o astfel de intrebare.

Imi caut vechii furnizori, poate aia nu or fi dat faliment.

Fear. Stun.

Am uitat cat de socanta era pagina alba de la bunul inceput, nescrisa, nemanjita si neintinata. Albul imaculat ce iti orbea ochii incruntati, in acelasi timp lasandu-ti mintea ocupata de un gol silentios.
A fost ceva ca si un spectacular stun, urmat de silence. Bunul warlock cu minionii lui aliati, oricand gata de ajutor. Nu degeaba ma incapatanez sa nu imi schimb caracterul, mi-am gasit unul foarte asemanator si foarte pe sufletul meu. Este si cu talente de destro, ca si mine de altfel. Cu distrugerea in masa mereu m-am inteles bine si intotdeuna a trebuit sa am grija personal de distrugerea totala ca sa o iau de la inceput in orice situatie.
Trebuie doar sa ma enervez, sa tot acumulez ca si personajul meu, burning embers ca distrugerea sa fie rapida si sigura cu un spell hardcore. Problema e, ca si in alte situatii, ce faci pana le acumulezi. Am ceva de tras, de la indoieli si teama, ignoranta si stupoare toate bune de amestecat cu multa incapatanare si vinovatie. Distrugerea nu e atat de evidenta la micile mele ironii si mici certuri. In plus, e esentiala hotararea si realizarea faptului in sine. Daca ele au aparut, restul este programat si totul se declanseaza repede ca si programarea momentului demolarii unei cladiri pe care nimeni nu o mai vrea.

Nu vroiam sa am parte de "horror" sau " fear", nu aveam in nici un caz nevoie de ele acum, sa apara ele out of the blue pentru a tulbura micul meu echilibru. Dezechilibrul energetic mama lui, nu-i asa?
Si poate totusi nimeresc butonul de reset si imi revin.
I se poate intampla oricui, i bet, dar eu ma vreau pe mine, in ignoranta mea.
Si daca gluma cu vesta era reala...

Greu gasesti butonul de reset in intuneric. Sau poate am orbit?