kill the moon

But right now
everything is turning blue,
and right now
the sun is trying to kill the moon,
and right now...

Run away, Run away...

Mi-ar placea sa ma strecor usor printr-un coridor pe care singura sa mi-l pot dilata sau stramtora, sa ma pot ascunde printre umbrele usoare ale noptii si sa ma dizolv cum pot atunci cand sunt acele momente de merita cu totul traite.
Culorile azi nu ma mai ajuta, liniile nu ma bucura, dar mi-ar placea sa imi pictez imaginea din cap, sa o transpun intr-un album si sa o deschid atunci cand am cea mai mare nevoie de ea.
Yep. Soarele imi omoara luna. No more nights.

Right now.
Everything is turning blue.

aer.

Va trebui sa te fluidifici ca si aerul, sa intri usor in constient sa parcurgi acel lung drum de a te cauta. Mereu se incepe cu respiratia..
So respira acum, acum cat ai timp si cat mai stii ca respiri. Respira chiar adanc, scaldandu-ti plamanii in aerul filtrat. Corpul reactioneaza, ti-am spus, inima se mai linisteste, incepi sa simti bataile si sentimentele cum ti se scurg. Cazi intr-un loc tot mai intunecos si cararile intortocheate sunt multe. Vei aluneca tot mai adanc si cum atingi acel loc solid iti vei creste radacini. Le impamantezi si le indrepti catre cristale albastre si verzi lumina sa le-o furi.
Este ca si seva plantelor, un lucru care te implineste. Te ajuta.

Altadata.

verdele-albastru adanc

Exista uneori acel sentiment ca orice zi ar fi, cu fiecare dimineata ce iti mangaie obrazul cu razele de soare, tot nu va exista acel moment in care sa zici ca existenta ta s-a anihilat intr-un moment de izbavire a acelui vis.

Si acest vis, aparent unul pe care il blochezi atat de des, declanseaza atatea mecanisme de a dezlantui imaginatia marindu-l cu fiecare sutime de secunda. Dupa cum stii, nici un vis nu te tine mai mult de o secunda. Ce e drept, iti da impresia unui moment de a atinge eternul, timpul parca stand intr-un loc, devenind brusc o sclipire de fericire. Intalniirea cu realitatea te doare cu atat mai mult cu cat vinovatia cat si rusinea ce pateaza atat de rosu aprins, te obliga sa il ascunzi in cel mai negru colt al mintii tale.

Tii minte atingerea care iti bantuia mintea dupa ce din greseala ajungeai sa intalnesti un centimetru de piele cu altii doi necunoscuti de ai tai receptori? Stii cand preferai sa te prefaci ca nu observi schimbarea doar ca sa ramana asa inca 2 secunde? 2 secunde in care simteai ca gandul iti pleaca, ratiunea se imbata, anihilandu-se, si parca iti aduni fortele instictului intr-un moment de vis in care zici ca totul se va intampla . Se va intampla ca orice, fie ca un lucru de sine inteles, fie ca o greseala, in vis niciodata nu iese prost ca poti oricand sa modifici tot. Poti sa stai sa te gandesti facand n experimente sa vezi care va ajunge cel mai bine, sau daca nu... ramai la stadiul de rusine chinuindu-l sa se faca inexistent.

Anyway, orice ai alege, in anumite momente pur si simplu e necesar de asemenea scenarii doar ca sa vezi ca mai traiesti... in lumea ta, dar oricum mai bine decat rutina.

Totul e asa ca o apa semi-limpede, acea apa verde-albastruie care te imbie la o meditatie supranaturala, la acel sentiment ca ai pierit undeva in tine, in umbrele din tine si culoarea pur si simplu a acaparat totul. Ma hipnotizeaza si numai daca ai stii cat ma lupt sa ma razvratesc. Dar ca si un copil mic am tendinta sa tot ma intorc, niciodata nu ma satur sa privesc. E asa liniste.

E un sentiment minunat sa stii ca undeva intr-o oglindire tu in sfarsit ti-ai gasit linistea, acel moment in care pur si simplu uiti si devii ceea ce ai fost o data: Un nimic subjugat si modelat de propriile umbre ale unui instinct primar. Chiar daca imi e frica, e un fel de dependenta ce ma leaga de acea culoare.

Stii care e partea trista, eu niciodata nu voi fi oglindita intr-o asemenea culoare si asemenea liniste. Tot timpul trebuie sa existe ceva sa impiedice, iar apa este atat de adanca pe cat atat de departe.

Daca i-as da ca si sacrificiu o parte din visele mele crezi ca ar merge pt doar 3 ore de uitare?

fluvii albastre

So ...

here again, deschid usa plina de ceata sperand sa imi gasesc starea undeva evaporata. "You gotta feel it"...cause'...

Oh well, de condensat trebuie neaparat, ca altfel cum sa o refac, sa isi recapete aspectul si dimensiunile anterioare..

A reusit ca si alta data sa ma paraseasca ocupand tot spatiu devenind gaz.

Din cand in cand , tare se supara si devine un fel de demon de nestapanit ce acapareaza tot fluxul gandirii, toarna otrava picatura cu picatura, pana cand te face total "albastru".

M-am obisnuit in ultimul timp sa ii dau o cutie mica in care sa se dilate ... numai ca se intampla sa se mai si revarse cu tot cu fluviile de cerneala.

Acum simti usor cum se ridica nivelul apei de cerneala.. pana cand va ajunge sa dizolve starea.

Apa albastra va reusi sa spele cu siguranta urmele de revolta mentala.

Doar o alta revolta mentala.