silence?

Ritmul in care eu ascultam melodia on and on parea unul propice si chiar credeam ca nimerisem totul in acea zi minunata, inclusiv frecventa radio. Credeam cu mare incredere ca suntem pe aceasi unda si totul curge de la sine.
Zgomote exterioare care bruiau, sincer nu ma interesau, pt mine, melodia continua si totul parea sa aiba sens.
Altii observau discrepanta intre frecventele nostre si ziceau ca vorbim parca fiecare intr-o alta limba, dar daca noi ne intelegem, totul e in regula.
Dar nu e, frecventa e cu totul alta si de azi ma apuc sa o caut. "ia-o prin incercari...", si poate cu putina atentie o sa o si gasesc. Trebuie sa imi gasesc butonul de reset la frecventa mea radio, ca sa vedem unde gasim melodia pe care amandoi o toleram si in timp sa o si iubim. Nu trebuie sa fie dragoste la prima vedere, sa fie ascultata obsesiv, dar mi-ar placea sa stiu ca acolo, undeva, departe, exista o baza comuna. O decizie, poate chiar prima luata instinctiv impreuna.

Dar nu stiu daca e de cautat doar dintr-o parte. Poate frecventa ta, e mai greu de gasit si e foarte bruiata. Poate o sa am nevoie de instrumente si mai sensibile ca sa o detectez.
Sau poate o sa las totul in liniste.

Sau poate, va trebui sa ma apuc si de muzica. Damn, please get out of my head.
O sa fac o incercare oricum, dupa daca nu, well, poate ar trebui sa ma mut putin timp afara.

defence.

La un moment dat, am deschis usa. Incet, dar sigur, am lasat sa o scalda luna cu lumina pala si am asteptat. Intra si un mica briza, si asteptam. Ritmul cardiac il simteam pana in gat, dar ma miram de curajul meu.. am reusit sa o deschid! Mi-am  promis de atatea ori in sinea mea, ca va ramane inchisa pentru totdeuna. Mai exista si ferestre, sa nu cumva sa indrazneaca cineva sa imi spuna ca sunt cu adevarat de piatra.
Oamenii se schimba si promisiunile lor cu anii mai palesc. Asa si a mea. Am avut curajul sa ma risc, si m-am prajit. Ca si prima data. Dar de data asta ma invat minte, cel putin pentru o vreme sigur.

Asteptarea, dupa cum iti dai si seama, nu dura prea mult. Cateva secunde cat sa ma dumiresc ca e luna cea care ma lumineaza, ca e bine sa aerisesti o incapere veche si ca nah, doamne, usa se mai si deschide, nu trebuie mereu ferecata.  Dar tu nu puteai sa calci, ca un om normal, pe prag ci a trebuit sa sari direct in spatiul unde ma aflam si sa cazi direct pe picioarele mele. Mi-ai sfaramat oasele, si dupa cum iti si imaginezi am suferit fracturi, pana si la articulatie. Unele se vor pune in ghips, imobilizate cateva luni dar articulatia, fara suruburi nu va scapat , si asta inseamna obligatoriu operatie.
Taietura again, implantare de suruburi, poate si o mica placuta, de ce nu?
Si din nou ajung la atele, bandaje care cat se poate mai bine confectionate din raze slabe de speranta amestecate si legate de multa reticenta si prudenta.

Si de aici, again la vechii furnizori de suport mental, le-am uitat numarul de telefon, imi este rusine sa ii sun...
Daca au dat faliment dar pur si simplu nu ma produc tijele sau bandajele necesare, eu ce ma mai fac?
Uneori imi mai fac un mic curaj cat sa citesc numarul si sa sper sa totul e la fel ca atunci.

Din pacate, sau din fericire, nimic nu mai e sau seamana cu ce a fost. Si eu am alte pretentii acum de la tijele acelea, si ei poate s-au modernizat. Poate chiar si-au si modificat rutele. Poate nu mai dau astfel de servicii decat unora privilegiati cum am fost si eu o data.

Sunt ca un arici incoltit. Plin de tepi. Dar sunt mic, si nu vreau sa devin neputincios, deasta ma si fac asa tepoasa.
Am mai patit sa ma fraiesc cat sa raman incapabila o vreme, dar de data asta imi fac fortificarile din vreme.
Oh well, sa zic merci pentru fiecare nu sau trosc.

nemancati si falimentati.

Exista momente cand ceva sclipiri vechi iti apar in prim plan si cer de mancare. Si cand spun de mancare, ma refer la un singur lucru. Au nevoie de combustibil, adica de speranta. Vor sa creasca mari, iar, ca in trecut au fost cam bolnavicioase si au ramas cat un soricel. Nu vreau sa devina asteptari, nu vreau sa le hranesc cu speranta. Daca se vor face mari, au grija sa ma scurga de toata energia pozitiva. Ma lasa doar cu o energie neagra, urata.

Mi-a fost atat de bine fara asteptari. In continuare, uneori e bine. Alterori nu. Sunt destule momente cand un drac de speranta prea bine hranit se piteste intr-un colt si ma ia prin suprindere cand iese la lumina. Si iese doar ca sa se faca si mai mare, mancand raza cu raza.

De mult creierul meu face planuri marete sa taie cumva din circuit asa zisa inima. Blesteama fiecare moment ca e legat de ea, depinde de atatea ori de ea. Ea fraiera cu e, crede orice raza oarba, se arunca cu capul inainte, dand cu capul de usa altora. Vechea poveste, nimic nou. Dar dupa cum povesteam, armata, nu mica de neuroni, pun la care asasinarea ei. Vor o inima metalica, ca zvonul de trasplant nu le-a incantat. S-a auzit ca aia vine la pachet cu alte probleme, si ale altora pe deasupra.

Pacat ca problema cu 'cere si ti se va da' nu functioneaza mai deloc. Si aici nu mai e vorba de materialism, ci doar de materie spirituala. Uneori se nimereste sa ceri unei industrii care nu o poate procura... poate ii mai si jignesti cu o astfel de intrebare.

Imi caut vechii furnizori, poate aia nu or fi dat faliment.

Fear. Stun.

Am uitat cat de socanta era pagina alba de la bunul inceput, nescrisa, nemanjita si neintinata. Albul imaculat ce iti orbea ochii incruntati, in acelasi timp lasandu-ti mintea ocupata de un gol silentios.
A fost ceva ca si un spectacular stun, urmat de silence. Bunul warlock cu minionii lui aliati, oricand gata de ajutor. Nu degeaba ma incapatanez sa nu imi schimb caracterul, mi-am gasit unul foarte asemanator si foarte pe sufletul meu. Este si cu talente de destro, ca si mine de altfel. Cu distrugerea in masa mereu m-am inteles bine si intotdeuna a trebuit sa am grija personal de distrugerea totala ca sa o iau de la inceput in orice situatie.
Trebuie doar sa ma enervez, sa tot acumulez ca si personajul meu, burning embers ca distrugerea sa fie rapida si sigura cu un spell hardcore. Problema e, ca si in alte situatii, ce faci pana le acumulezi. Am ceva de tras, de la indoieli si teama, ignoranta si stupoare toate bune de amestecat cu multa incapatanare si vinovatie. Distrugerea nu e atat de evidenta la micile mele ironii si mici certuri. In plus, e esentiala hotararea si realizarea faptului in sine. Daca ele au aparut, restul este programat si totul se declanseaza repede ca si programarea momentului demolarii unei cladiri pe care nimeni nu o mai vrea.

Nu vroiam sa am parte de "horror" sau " fear", nu aveam in nici un caz nevoie de ele acum, sa apara ele out of the blue pentru a tulbura micul meu echilibru. Dezechilibrul energetic mama lui, nu-i asa?
Si poate totusi nimeresc butonul de reset si imi revin.
I se poate intampla oricui, i bet, dar eu ma vreau pe mine, in ignoranta mea.
Si daca gluma cu vesta era reala...

Greu gasesti butonul de reset in intuneric. Sau poate am orbit?