Fear. Stun.

Am uitat cat de socanta era pagina alba de la bunul inceput, nescrisa, nemanjita si neintinata. Albul imaculat ce iti orbea ochii incruntati, in acelasi timp lasandu-ti mintea ocupata de un gol silentios.
A fost ceva ca si un spectacular stun, urmat de silence. Bunul warlock cu minionii lui aliati, oricand gata de ajutor. Nu degeaba ma incapatanez sa nu imi schimb caracterul, mi-am gasit unul foarte asemanator si foarte pe sufletul meu. Este si cu talente de destro, ca si mine de altfel. Cu distrugerea in masa mereu m-am inteles bine si intotdeuna a trebuit sa am grija personal de distrugerea totala ca sa o iau de la inceput in orice situatie.
Trebuie doar sa ma enervez, sa tot acumulez ca si personajul meu, burning embers ca distrugerea sa fie rapida si sigura cu un spell hardcore. Problema e, ca si in alte situatii, ce faci pana le acumulezi. Am ceva de tras, de la indoieli si teama, ignoranta si stupoare toate bune de amestecat cu multa incapatanare si vinovatie. Distrugerea nu e atat de evidenta la micile mele ironii si mici certuri. In plus, e esentiala hotararea si realizarea faptului in sine. Daca ele au aparut, restul este programat si totul se declanseaza repede ca si programarea momentului demolarii unei cladiri pe care nimeni nu o mai vrea.

Nu vroiam sa am parte de "horror" sau " fear", nu aveam in nici un caz nevoie de ele acum, sa apara ele out of the blue pentru a tulbura micul meu echilibru. Dezechilibrul energetic mama lui, nu-i asa?
Si poate totusi nimeresc butonul de reset si imi revin.
I se poate intampla oricui, i bet, dar eu ma vreau pe mine, in ignoranta mea.
Si daca gluma cu vesta era reala...

Greu gasesti butonul de reset in intuneric. Sau poate am orbit?

"I admit i lost control"

Orice influenta nu este chiar atat de diabolica, pe cat ar zice unii.

Sunt ca si un fel de tornada ce a adunat in timp, de la emotii cu diferite intensitati, la ganduri si idei preluate de la altii. Ca abia acum am ajuns atat de diabolica, si faptul ca, initial, creatorul care incerca sa ma ajute sa ma zidesc in indiferenta nu a ajuns la nici un final, asta e doar o alta parte. A fost si aceea o mica incercare de a ma schimba. Sa ii spunem temelie. Oricum ma schimbam, nu cred ca imi trebuiau decizii atat de aspre si schimbari atat de bruste. Intr-un final, i turned out just fine. Ce conteaza ca sunt un pic rea?

Dar poate e mai bine.

Revenind la influente, cred ca de la mai toata lumea am sustras si invatat mici ganduri sau trucuri ce deveneau, ajunse in spatiul meu, mici pietricele care aveau acelasi efect scontat ca si cand cineva le-ar fi aruncat intr-un petic mic de apa. Deci, se materializau in mici valuri care ma traverseau. Efectele erau desigur direct proportional cu socul sau duritatea cuvintelor, si cu gradul de implicare emotionala intre noi ca si persoane.

 Si acum, urmarind evolutia, am avut o temelie. Sa va spun un secret, aparent in lumina altor ochii, eram un experiment esuat, dar ca si o planta sadita toamna, abia primavara poti observa daca intr-adevar va ajunge sa se prinda. Asa ca experimentul niciodata nu a ajuns la un sfarsit, si cu atat mai bine. Pietricele mici au fost adunate si apoi zidite si consolitate, exact asa cum sunt trantite printe caramizi amestecul menit sa intareasca structura, de catre alte idei aduse de vant sau timp in sine.
Acum sunt ca si un mozaic, cu particele pe care nimeni nu si-le poate contesta ca avand un rol crucial. Am o singura usa, pe care o tin in general inchisa si pentru a ajunge sa treci de zid, uneori trebuie sa fortezi fereastra, luandu-ma prin surprindere. Nu poti forta usa, ca asa iti asigur ca niciodata nu vei putea intra. Exista momente cand ma si lichefiez, dar evit pe cat posibil, ca niciodata nu se stie daca te mai poti aduna asa lichid.
 Pacat ca dragostea, care pare sa te lichefieze, nu vine si cu un vas la pachet, sa nu te pierzi pe drum, in caz ca esti lasat in ploaie. Lichid fiind, sa fii spalat de ploaie si vant, ajungi prin locuri intunecoase si la radacinilor unor plante. Cazut din nou la un moment crucial al evolutiei, la nivel de planta, iti trebuie timp sa si evoluezi la loc.
 De aici, si ideea cu indiferenta, asa macar ramai o structura in picioare.

Dar, azi mai mult ca niciodata sunt nevoita sa recunosc, ca am pierdut controlul...

Embolia afectivitatii.

Am ramas total socata sa descopar si o astfel de viziune, auzind o fraza ce a fost inceputul unui adevarat discurs. Initial, mi-am ridicat spranceana, intr-un gest de curiozitate, sau mai de graba ostentativ, de genul "bring it on", apoi am deschis bine urechile cat sa ascult si continuarea, sau mai bine zis, argumentarea idei principale. Fraza in esenta era in genul : orice distanta inseamna defapt un fel de afectivitate, un anume tip de apropiere.

Niciodata nu m-am gandit la ea in sensul asta, desi probabil, instinctiv, subconstient, cunosteam ideea si chiar ma bucuram de unele momente de departare. Nu erau multe, doar atunci cand veneau in momentele cheie, unde o astfel de pauza era necesara. Atunci existau acele momente in care dubiul era foarte mare in legatura cu afectivitatea daca chiar este, sau a palit. Confuzie mare in ceata mea cerebrala. Ploaie torentiala pe acel teren arid. Dar, dupa cum s-a spus acolo, afectivitatea este prezenta aproape in orice forma de interactiune umana pozitiva dintr-un punct de vedere, sau altul, if u can say that.

Ideea a fost ca un fel de focar inert intr-un coltisor izolat, umbrit, ce a reusit sa embolizeze si mi-a ajuns intr-un mic capilar undeva in locul frontal reusind sa imobilizeze intreaga zona. Ma obseda ideea si nu ma lasa sa imi zbore altundeva gandurile cele mai diverse. Nu mai erau colorate si erau insotite mereu cu o eticheta pe care scria afectivitate de orice forma. Daca asta ar trebui sa fie bine, nu este in orice moment clar ceva pozitiv. Si naivitatea mea uneori depaseste grav limitele gravitatiei. Se lipise bine melancolia de mine.

Stadiul de vindecare e in plina formare. M-am obisnuit cu ideea. Or sa creasca alte focare cu alte idei.
Un zambet ca si expresie a afectivitatii... iti poti imagina?
Ploi intregi de melancolie si balti de ceata. Vreau sa scap de instabilitatea asta interioara.
Si, sa nu uitam de mecanismele din soc.

fisurarea peretelui bulinei albastre

Exact in momentele in care ma vezi cu o privire pierduta, vazandu-se pe figura mea cum se frang neuronii in interiorul creierului meu. Sunt bantuita din cand in cand de idei colorate si mult prea bine delimitate care se vor vopsite, traspunse intr-o realitate unde intr-o sutime de secunda sa ajunga la dimensiunile dorite. Ele cresc si eu in acele momente le ofer de toate, teren pliabil, viabil si nutrienti cu carul. Nu am uitat de oxigen si apa, nu iti face griji, si nici de ploaia cu fulgere.
Dezvoltarea lor se face intr-un cadru restrans, de mine delimitat si stapanit. E mica mea bula, albastra la origine, ce isi schimba culoare exteriorului cu fiecare stare de spirit ce ma stapaneste in momentul teleportarii in propriul meu spatiu feeric.
 Si chiar ti-am povestit de ea azi, de cand m-ai suprins cu intrebarea daca chiar sunt genul care viseaza cu ochii deschisi. Din pacate, in acel moment nu puteam recunoaste ca sunt asa tot timpul. Acel moment, m-a prins in capcana intrebarii tale si m-a descoperit, nu eram in intreaga mea stare de all dreamy. A trebuit sa recunosc ca exista momente in care sunt transant de rece, realista. Seman intr-adevar cu un bloc de gheata pe care nu il poti strapunge. E doar o mica iluzie. Metamorfoza dureroasa fuse aia in care a trebuit sa imi proiectez si construiesc singura acest perete aparent idestructibil. Nici un proiect nu se ridica la asteptarile mele. Pana la un moment dat cand a trebuit sa imi recalibrez eu simtul realitatii si sa recunosc ca i really needed a change.

Asta e si aici. Prea multa ceata.
E ceva ce arunca fulgere dar e atat de departe.
I can't see, can't reach, can't feel.

Maybe tomorrow... de cate secole nu m-a mai trezit melodia aia.