Wait. what? what?

M-am trezit dis de dimineata spre exasperarea mea.
Iar prind acel rasarit cu o singura culoare, iar o sa am aceasi probleme in a-i intelege frumusetea: acele tente de gri urmarind cateva linii rosiatice, langa unele simple roz.

Iar eram inconjurat cu exasperare de gri, negru si rosu. Exista intr-adevar si alb in viata mea, dar, nimic, din tot ceea ce exista nu va putea fi cu siguranta alb. Mereu exista un dubiu ce il face usor gri, pana si in materie de iubire. Nici ea nu e alba.

"Era atat de bine cand iti puteai manifesta cu usurinta sinceritatea si naivitatea crezand in puritate si dreptate".

Erau f multe stele aseara cat am stat uitand de mine pe balcon ghemuit, inghetand de frig. Simteam cum se instala amorteala, dar o lasam sa ma acapareze sperand sa imi acopere toate dubiile, facandu-le sa dispara intr-un sunet de gheata sparta.

Si eu am atatea umbre ce le urmaresc sperand sa le aduc la realitate ca si inainte. Dar nimic nu ramane la fel. Pana si dubiile se schimba cu tine cu tot, vrei, nu vrei.

Neexistenta unei senzatii e data si de necunoasterea ei... asa era si cu mine. Ce sa inteleg frumusetea unui apus cand eu nici nu o pot vedea.

E mai accentuata la mine senzatia diferentierii si necesitatea descoperirii.

Nu mai am pietrele pe care am pasit. Uneori ma simt pierdut cu totul.

... si mintea rataceste pe drumuri cu totul diferite.

i've said ...

pick-a, pick-a... boo

That's me in the corner
That's me in the spotlight

Every whisper
Of every waking hour I'm
Choosing my confessions
Trying to keep an eye on you
Like a hurt lost and blinded fool, fool
Oh no, I've said too much

Eram la fel de imuna la amenintari si fapte reale, dureroase ca atunci cand treci pe langa un lac.

Aveam aceasi privire curioasa, sa vad ce mai urma in sirul lung de fapte chinuitoare ca si atunci cand ma uit la un film plictisitor. Si, ca sa vezi, eu nici macar nu ma uit la filme.

Asteptam sa plec din scaunul acela confortabil ca si atunci cand stateam pe ace la cursuri asteptand pauza.

Nimic nu mai e nou. Nimic nu ma mai face sa reactionez asa cum faceam inainte. Nimic nu imi mai pare atat de sfarsit precum parea la inceput orice cearta, mai in joaca, mai in serios.

Tin minte si acum hartia galbena luata din caiet acum jumatate de an, sa scriu acele trei randuri sa ma scoata din depresie, si inainte sa ajung acasa aveam deja in minte absolut toate cuvintele necesare monologului ca sa fiu sigura ca neutralizarea va fi sigura si rapida.

Neutralizarea se pare a fost mai tarziu.. de aceea am si ajuns acum sa scriu aceste randuri spre o disperata nevoie de a mai elibera din tensiune.

Sa fie faptul ca le exagerez cum spun si altii trecandu-le printr-un filtru atat de subiectiv, ca ratez defapt tot esentialul problemei. Deci de unde parere obiectiva in afectiune?

Disperat, nu e in nici un caz, faptul ca eu utilizez cuvinte exagerate pentru definirea unor stari normale. Nu sunt exagerat.

Stiu ce inseamna disperarea, ce e depresia si ceea ce multe alte cuvinte determind chiar boli serioase .. si totusi le folosesc in expresii usuale, pentru a-mi exprima subiectivitatea.

But that was just a dream
Try, cry, why try?
That was just a dream
Just a dream, just a dream
Dream

Oh no, I've said too much
I haven't said enough

REM - losing my religion

Cortul de prim ajutor.

Umbra seaca la un colt de strada, o privire deasa de pe un balcon uitat de timp si iti aud soaptele duse, suprapuse peste pasii mei grabiti. Am privit impreuna secolul nostru trecut, doar pentru a delimita al nostru timp. I-am privit zilele arse de soare, zambetele prinse pe fata si soaptele sorbite de vant. Pe departe, observam ramuri vechi ai unei intamplari, unei intamplari vagi sacadate, scardata in lacrimi, niste lacrimi cristaline ce alunecau usor pe fata. La fel de usor se risipeau pe pamantul uscat, sorbite fiind rapid ca perfuzia unui om deshidratat. Erau amintiri vii, la fel de vii ca si momentele nostre prezente, urmele trecerii noastre peste ciment, amprente pe peretii stravezii batuti de ploaie.

Eram toti pe o banca de lemn. Un lemn chinuit vopsit, pregatit parca sa faca fata , ca si martor tacut la toate problemele noastre, ascultand si digerand usor secretul nostru. Nu va vorbi. Nu e ca si cand ar fi promis, dar neputiiinta lui va ramane ca si dovada a pastrarii tuturor momentelor noastre.

Desi toti sezati la masa , domneau alaturi de impunatoarele noastre figuri mohorate, prezentele constiintei noastre, luptandu-se de zor sa se faca cunoscute, sa dea libertate sentimentelor chinuite ingropate si dospite in cutiutele sufletelor noastre. Eram toti , fiecare cu un trecut diferit, fiecare cu bifurcatia lui, tinuta bine minte ca si dovada a ceea ce a fost.

Cu totii ne-am schimbat, ne-am calcat pe principii, ne-am subrezit prietenii ratate pentru a deveni eu, tu, noi, voi. Am facut compromisuri, ne-am cautat un lucru de care sa ne tinem cand ne era greu, fie el un lucru bun sau un regret profund de viitor. Dar era ceva sa te scoata din ceata si depresia zilei de maine.

Si cu regretul profund ce faceam azi?L-am pierdut de mult printre amintiri, cu rusine, de frica sa-l descopere cineva si sa ma faca sa recunosc. Imi e frica de revenirea lui ca si atunci cand imi era frica sa renunt la el... ca deh asa anapoda cum putea sa fie, pentru mine era un sprijin ipotetic. Ma tinea strans de realitatea de care fugeam, ajutandu-ma parca...Si spun bine parca... ca tarziu mi-am dat seama ca se putea trece totul doar gandindu-ma. Dar atunci nimic nu-ti pare de ajuns.

Asa cer negru si oameni fericiti parca nu iti pareau niciodata. O invidie handicapata punea stapanire pe tine luandu-ti sufletul .. incapacitandu-l. Ramanea sec, fara vlaga, ranit grav. Nimic nu iti putea spala rana, nimic nu iti dadea sau imprumuta atele. Ti le proiectai singur in minte , ganduri pozitive cu o mica lumina cat sa ajute rana sa se vindece. Si de parca nu ai stii, convalescenta sufletului nu e la fel cu cea a trupului. Nu stii ce sa-i dai de mancare, cu ce sa il tratezi. Nimic nu-ti aduce viata frumoasa ca si pana atunci.

Iar atunci... atunci e doar un moment. O bifurcatie de tine aleasa, daca ai noroc. Daca nu te trezesti tarandu-te intr-o directie nedorita, cautand ajutor acolo unde cu siguranta nu il poti gasi.

Ce bine ar fi daca in toti am gasi resursele si modalitatile cosntructiei unui cort de prim ajutor, sa ai un pat sa ajuti constiinta sa se ridice, sa alunge norii de praf si oportunitatea eliberarii de tot ceea ce o ingreuneaza, cedandu-le vidului regasit in tine. Sa se imprestie, micsorandu-si puterile. Sa se risipeasca usor , sa nu se intoarca niciodata.

Imagini prinse in oglinda.

Ganduri esuate. Sentimente de inutilitate.

Degeaba am eu un cort de prim ajutor ca nu te pot transfera la mine. Nici macar nu iti pot da ceva materiale sau oportunitati cat sa ti-l ridici singur. E trist ca uneori trebuie sa iti privesti constiinta veche murind lasand-o pe cea noua plina de cicatrici trecand in frunte. E schimbata. E mai mohorata, a preluat din norul negru o parte, zbatandu-se sa iasa. A reusit... intr-un final murdarindu-se toata. Cicatricile si ranile, toate sunt urme ale momentului de atunci, secunda care te-a schimbat.

Secunde de genul sunt peste tot. Trebuit cu grija sa le alegi sa nu se intample.

Felinare si o strada pustie.

Pasi repezi si grabiti.

Suna o melodie cunoscuta. Un mesaj. Realitate.

Welcome back. Credeai ca scapi?

* Era o data un vis si o chitara. O mare si o libertate. Era calm si domnea alaturi de mine dorinta iubirii regasite intre scoici si alge verzi, emotii si senzatii atat de mult uitate. Si totusi era calm. Iar marea.. o mare albastra, cu un cer limpede oglindit in ea. Iar chipul, acel chip frumos ce il regaseam in ea, era langa mine impartasind aceasi stare. Era calm. *

Un vis.

un pahar de vorba

un sut ipotetic

de la distanta...

sa-ti bagi mintile in cap.

ce vis bun.

si de asemenea,

ce vis bun ar putea iesi

intr-un gand pierdut in zare,

o atingere nevoita pe suprafata usoara a umarului,

o mangaiere de vis a unui par in vant

si o liniste existentiala cu care sa te complaci.

ce vis bun ar iesi

din oricine ce isi daruieste

un sentiment nou in fiecare zi,

si un zambet ce il imparte tuturor.

un nou sentiment, un nou orizont si un avant sanatos.

ce vis bun ar iesi... daca

faci cativa pasi usor in afara spatiului tintuit de poarta,

intr-o noapte fara luna,

si cu un cer in flacari.

mii de tone de culoare pictate pe un orizont inchis,

precum sentimente ce iti salasluiesc

in taine printre ale sufletului umbre.

iscodesc si pun la cale

cate un complot maret

sa iti dezbine al tau mers,

daramand de la poarta

pana la ultima temelie

si rupand in fasii firele de umbra ,

dezvaluid nimic.

si nimic sa fie oare?

si daca nu sunt nimic, atunci ce ar putea fi? numai prin faptul... ca sunt asa nimic, le putem atribui aceste marimi inimaginabile ce ne-ar putea destrama.

ele se pot modifica doar marindu-le culoarea negra dand o impresiune a nimicului.

de la nimic am pornit si eu , acoperita partial de umbra , orbita de intensitatea non culorii de negru. si totusi, un amestec pur de gri si rare pete de alb; ele strabat usor adancul desert uitat de viata, cladit in mine pe un strat subtire de emotie.

I: ca un deget batatorit ce atinge usor pana , pregantind-o de atac, ca pe un arc ce il indrepti catre al inimii salas.

II: in a lonely non-happy state, we all seek rage and beauty.

Ea.

Intind o mana hotarata spre a apasa clanta si sa intru val-vartej intr-o cladire random, unde ma asteapta Ea. E aceasi fata pe care o evit de atata timp si nu am curajul sa ma prezint si sa dau ochii cu Ea. Aceasi fata familiara, cu care pot construi aceasi discutie fara rost de cand ma stiu.

Nu facem decat sa ridicam intrebari si cu atatea cuvinte nu reuseam decat sa schitam o ceata de idei si neajunsuri ale comportamentelor noastre. Intalnirile noastre erau atat de putine in trecut, atat de dese cand eram eclipsata de goluri si atat de rare in prezent. Nu am cum sa chizbzuiesc sa pun la o parte timp cat sa ma intalnesc si cu ea.

E foarte trist cand totul se poate rezolva atat de simplu: te asezi la masa imaginara, fata in fata si vorbesti.

Nu conteaza unde esti, ce faci,... in orice circumstanta, fie ca mergi, fie ca asculti.. fie ca pur si simplu stai.

N-ai nevoie decat cateva secunde sa te aduni si sa ii privesti ochii. Ochii Constiintei.

E exasperant de transanta si de dreapta, mai ales ca aveti acelasi reguli dupa care va ghidati.

Chipul inexpresiv si imaginea ororii pe care tocmai ai infatuit-o.. fie langa ea.. doar povestind si imaginand .. fie chiar savarsind-o. Niciodata nu ma saluta, desi, ne vedem asa de rar, intotdeuna se simte de parca ma insoteste si salutul nu intra in intalnirea noastra. Totul e o continuare a primei intalniri. Ma crezi ca nici nu mi-o mai amintesc cum ne-am vazut prima data, e cu mine de cand ma stiu. Ma intreb de cand e totusi Ea.

Cu siguranta e mai mare si mult mai in varsta atfel nu ar avea de ce sa fie asa rezervata si aproape atat de bine documentata. Sa isi imagineze absolut toate gandurile mele, este imposibil, dar totusi posibil. Ma citeste si ma cearta de fiecare data cand e cazul.. dar si cand nu e cazul. Nu avem nici un secret pentru ca imi este imposibil sa ii ascund ceva, dupa cum v-am si spus.. ma citeste. Si cum...

Niciodata nu e nevoie sa fie pusa in tema. Ea afla si stie si circumstante si tot. Ma ajuta cand se poate, si nu iti face aluzii, ma si incurca cu intrebarile fara raspuns. Ma lasa asa in ceata si mai fara speranta decat am venit la intalnirea cu Ea.

E ciudat cand ma trezesc cu ea batand la usa realitatii obligandu-ma sa o vad si sa o mai si ascult.

Mi-e greu atunci sa ii deschid si sa o las sa intre sa-si exercite rolul de sfatuitor. Chiar imi este greu. Ma enerveaza cand intra peste mine si imi da peste cap siguranta abia construita. Imi darama zidul de siguranta, caramida cu caramida si urasc de fiecare data cand are dreptate, si, mai si argumenteaza ca eu am gresit.

Sa stii ca se mai intampla uneori sa mai si adoarma in post din cauza somniferelor pe care i le mai administrez, uneori voit.. alteori.. cu nestiinta, sau cate o anestezie rahidiana sa o paralizez in locul acela, fara sa se poata misca, ca de exemplu sa bata in usa. Poate sa tipe.. dar nu sa ajunga la mine, sa ma streseze. Dupa ce trece nebunia... isi revine, se linisteste si ma bate la cap, dar totul e deja savarsit. Mult prea tarziu ca sa fie intrerupt ceva.

Inexpresiv.

Nu mai are rost sa-i zic la revedere.

30 de secunde de la dezastru.

Stop and Stare.

All fall down, mai usor ca fulgul, si in acelasi timp uneori mai greu ca plumbul.

Merita?

Uneori am dubii.

colorarea panoului numit viata.

Creioane si culori ravasite pe un covor murdar, o minte ce se zbate disperata de a gasi o iesire mica cat sa evadeze in marele infinit al ideilor desavarsite.

Tabele si evidente cu tot ceea ce se poate intampla... dubios ca noi totusi nu gandim in tabele si in lucruri simple. tendinta noastra de a le tot completa cu sugestii , pareri si idei ne pateaza toata intamplarea facand-o subiectiva. E a noastra de vreme ce noi o gandim si noi o modificam. Ii rapim acel farmec irezistibil de a soca prin esenta ei obiectiva. Ne-o complacem intr-o existenta anosta cu dorinta apriga de a face pana si din situatie ceva al nostru, ceva ce ne apartine , ceva ca amintire.

Nu am dreptate crezand ca amintirile sunt doar forma de a stoca situatii, luate intr-un mod obiectiv si filtrandu-le spre a le face subiective, manjindu-le cu tot felul de presupuneri inexistente, frustrari si dorinte neimplinite? Exista fie amintiri pline de placere, fie amintiri pline de resentimente.

Pacat ca nu stim inca sa transformam orice in frumos, orice in divinul subiectiv optimist.

Dar ce ar fi viata fara unii, acei pesimisti incurabili ce otravesc lumea?

Ce ar fi viata daca toti am fi fericiti?

Ce ar fi viata daca noi am fi cu totul plictisiti?

Recunoaste.. macar ai mintea ta. Ea lucreaza pt un moment neimportant, poate pentru o coincidenta neplacuta.

Have fun trasformandu-ti viata.