O nouă zi si palidele mele culori mă aştepta la rînd... aveam camera alba, cu niste draperii rosii... si numai daca ai stii ce rosu, sa îţi iasă în cale de fiecare data cînd credeai ca ai scapat de ea.
Imi aranjasem camera special pentru a îmi aminti în fiecare clipa e diferita si nu trebuie neaparat sa fug ca sa ma prinda soarta si sa ma complaca in acceptare... Am vrut dintotdeauna sa ma accept cat mai repede cu putinta ca sa imi fie bine.
Orice acceptare e un pas spre liniste... si simt nevoia sublima de liniste pana si in pasi si in modul cu vorbesc. Nu imi place sa fac unde degeaba in spatiu sa perturb mica mea lume...
Dupa cum spuneam, rosul ma alinta si ma dispretuia in acelasi mod precum il iubesc si il detest si eu.Nu ma pot gandi cum ar fi sa nu existe rosu.
Rosu.. pana la urma era simbolul existei mele efemere. Era pasiunea cu care imi doream sa ajung la finalul unui drum plin de remuscari, regrete si piedici.
Astept acel apus pentru a ma implica in frumustea naturii.. orice statica este un momeant de vid.
Astept acea revarsare de culori vii, derivate toate de la micile mele secrete ale existentei, toate valuri colorate derivate din rosu, alb si negru.
Ai vazut ceva mai frumos decat atat?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu