Umbra seaca la un colt de strada, o privire deasa de pe un balcon uitat de timp si iti aud soaptele duse, suprapuse peste pasii mei grabiti. Am privit impreuna secolul nostru trecut, doar pentru a delimita al nostru timp. I-am privit zilele arse de soare, zambetele prinse pe fata si soaptele sorbite de vant. Pe departe, observam ramuri vechi ai unei intamplari, unei intamplari vagi sacadate, scardata in lacrimi, niste lacrimi cristaline ce alunecau usor pe fata. La fel de usor se risipeau pe pamantul uscat, sorbite fiind rapid ca perfuzia unui om deshidratat. Erau amintiri vii, la fel de vii ca si momentele nostre prezente, urmele trecerii noastre peste ciment, amprente pe peretii stravezii batuti de ploaie.
Eram toti pe o banca de lemn. Un lemn chinuit vopsit, pregatit parca sa faca fata , ca si martor tacut la toate problemele noastre, ascultand si digerand usor secretul nostru. Nu va vorbi. Nu e ca si cand ar fi promis, dar neputiiinta lui va ramane ca si dovada a pastrarii tuturor momentelor noastre.
Desi toti sezati la masa , domneau alaturi de impunatoarele noastre figuri mohorate, prezentele constiintei noastre, luptandu-se de zor sa se faca cunoscute, sa dea libertate sentimentelor chinuite ingropate si dospite in cutiutele sufletelor noastre. Eram toti , fiecare cu un trecut diferit, fiecare cu bifurcatia lui, tinuta bine minte ca si dovada a ceea ce a fost.
Cu totii ne-am schimbat, ne-am calcat pe principii, ne-am subrezit prietenii ratate pentru a deveni eu, tu, noi, voi. Am facut compromisuri, ne-am cautat un lucru de care sa ne tinem cand ne era greu, fie el un lucru bun sau un regret profund de viitor. Dar era ceva sa te scoata din ceata si depresia zilei de maine.
Si cu regretul profund ce faceam azi?L-am pierdut de mult printre amintiri, cu rusine, de frica sa-l descopere cineva si sa ma faca sa recunosc. Imi e frica de revenirea lui ca si atunci cand imi era frica sa renunt la el... ca deh asa anapoda cum putea sa fie, pentru mine era un sprijin ipotetic. Ma tinea strans de realitatea de care fugeam, ajutandu-ma parca...Si spun bine parca... ca tarziu mi-am dat seama ca se putea trece totul doar gandindu-ma. Dar atunci nimic nu-ti pare de ajuns.
Asa cer negru si oameni fericiti parca nu iti pareau niciodata. O invidie handicapata punea stapanire pe tine luandu-ti sufletul .. incapacitandu-l. Ramanea sec, fara vlaga, ranit grav. Nimic nu iti putea spala rana, nimic nu iti dadea sau imprumuta atele. Ti le proiectai singur in minte , ganduri pozitive cu o mica lumina cat sa ajute rana sa se vindece. Si de parca nu ai stii, convalescenta sufletului nu e la fel cu cea a trupului. Nu stii ce sa-i dai de mancare, cu ce sa il tratezi. Nimic nu-ti aduce viata frumoasa ca si pana atunci.
Iar atunci... atunci e doar un moment. O bifurcatie de tine aleasa, daca ai noroc. Daca nu te trezesti tarandu-te intr-o directie nedorita, cautand ajutor acolo unde cu siguranta nu il poti gasi.
Ce bine ar fi daca in toti am gasi resursele si modalitatile cosntructiei unui cort de prim ajutor, sa ai un pat sa ajuti constiinta sa se ridice, sa alunge norii de praf si oportunitatea eliberarii de tot ceea ce o ingreuneaza, cedandu-le vidului regasit in tine. Sa se imprestie, micsorandu-si puterile. Sa se risipeasca usor , sa nu se intoarca niciodata.
Imagini prinse in oglinda.
Ganduri esuate. Sentimente de inutilitate.
Degeaba am eu un cort de prim ajutor ca nu te pot transfera la mine. Nici macar nu iti pot da ceva materiale sau oportunitati cat sa ti-l ridici singur. E trist ca uneori trebuie sa iti privesti constiinta veche murind lasand-o pe cea noua plina de cicatrici trecand in frunte. E schimbata. E mai mohorata, a preluat din norul negru o parte, zbatandu-se sa iasa. A reusit... intr-un final murdarindu-se toata. Cicatricile si ranile, toate sunt urme ale momentului de atunci, secunda care te-a schimbat.
Secunde de genul sunt peste tot. Trebuit cu grija sa le alegi sa nu se intample.
Felinare si o strada pustie.
Pasi repezi si grabiti.
Suna o melodie cunoscuta. Un mesaj. Realitate.
Welcome back. Credeai ca scapi?
* Era o data un vis si o chitara. O mare si o libertate. Era calm si domnea alaturi de mine dorinta iubirii regasite intre scoici si alge verzi, emotii si senzatii atat de mult uitate. Si totusi era calm. Iar marea.. o mare albastra, cu un cer limpede oglindit in ea. Iar chipul, acel chip frumos ce il regaseam in ea, era langa mine impartasind aceasi stare. Era calm. *
