Orice influenta nu este chiar atat de diabolica, pe cat ar zice unii.
Sunt ca si un fel de tornada ce a adunat in timp, de la emotii cu diferite intensitati, la ganduri si idei preluate de la altii. Ca abia acum am ajuns atat de diabolica, si faptul ca, initial, creatorul care incerca sa ma ajute sa ma zidesc in indiferenta nu a ajuns la nici un final, asta e doar o alta parte. A fost si aceea o mica incercare de a ma schimba. Sa ii spunem temelie. Oricum ma schimbam, nu cred ca imi trebuiau decizii atat de aspre si schimbari atat de bruste. Intr-un final, i turned out just fine. Ce conteaza ca sunt un pic rea?
Dar poate e mai bine.
Revenind la influente, cred ca de la mai toata lumea am sustras si invatat mici ganduri sau trucuri ce deveneau, ajunse in spatiul meu, mici pietricele care aveau acelasi efect scontat ca si cand cineva le-ar fi aruncat intr-un petic mic de apa. Deci, se materializau in mici valuri care ma traverseau. Efectele erau desigur direct proportional cu socul sau duritatea cuvintelor, si cu gradul de implicare emotionala intre noi ca si persoane.
Si acum, urmarind evolutia, am avut o temelie. Sa va spun un secret, aparent in lumina altor ochii, eram un experiment esuat, dar ca si o planta sadita toamna, abia primavara poti observa daca intr-adevar va ajunge sa se prinda. Asa ca experimentul niciodata nu a ajuns la un sfarsit, si cu atat mai bine. Pietricele mici au fost adunate si apoi zidite si consolitate, exact asa cum sunt trantite printe caramizi amestecul menit sa intareasca structura, de catre alte idei aduse de vant sau timp in sine.
Acum sunt ca si un mozaic, cu particele pe care nimeni nu si-le poate contesta ca avand un rol crucial. Am o singura usa, pe care o tin in general inchisa si pentru a ajunge sa treci de zid, uneori trebuie sa fortezi fereastra, luandu-ma prin surprindere. Nu poti forta usa, ca asa iti asigur ca niciodata nu vei putea intra. Exista momente cand ma si lichefiez, dar evit pe cat posibil, ca niciodata nu se stie daca te mai poti aduna asa lichid.
Pacat ca dragostea, care pare sa te lichefieze, nu vine si cu un vas la pachet, sa nu te pierzi pe drum, in caz ca esti lasat in ploaie. Lichid fiind, sa fii spalat de ploaie si vant, ajungi prin locuri intunecoase si la radacinilor unor plante. Cazut din nou la un moment crucial al evolutiei, la nivel de planta, iti trebuie timp sa si evoluezi la loc.
De aici, si ideea cu indiferenta, asa macar ramai o structura in picioare.
Dar, azi mai mult ca niciodata sunt nevoita sa recunosc, ca am pierdut controlul...
miercuri, 19 septembrie 2012
miercuri, 6 iunie 2012
Embolia afectivitatii.
Am ramas total socata sa descopar si o astfel de viziune, auzind o fraza ce a fost inceputul unui adevarat discurs. Initial, mi-am ridicat spranceana, intr-un gest de curiozitate, sau mai de graba ostentativ, de genul "bring it on", apoi am deschis bine urechile cat sa ascult si continuarea, sau mai bine zis, argumentarea idei principale. Fraza in esenta era in genul : orice distanta inseamna defapt un fel de afectivitate, un anume tip de apropiere.
Niciodata nu m-am gandit la ea in sensul asta, desi probabil, instinctiv, subconstient, cunosteam ideea si chiar ma bucuram de unele momente de departare. Nu erau multe, doar atunci cand veneau in momentele cheie, unde o astfel de pauza era necesara. Atunci existau acele momente in care dubiul era foarte mare in legatura cu afectivitatea daca chiar este, sau a palit. Confuzie mare in ceata mea cerebrala. Ploaie torentiala pe acel teren arid. Dar, dupa cum s-a spus acolo, afectivitatea este prezenta aproape in orice forma de interactiune umana pozitiva dintr-un punct de vedere, sau altul, if u can say that.
Ideea a fost ca un fel de focar inert intr-un coltisor izolat, umbrit, ce a reusit sa embolizeze si mi-a ajuns intr-un mic capilar undeva in locul frontal reusind sa imobilizeze intreaga zona. Ma obseda ideea si nu ma lasa sa imi zbore altundeva gandurile cele mai diverse. Nu mai erau colorate si erau insotite mereu cu o eticheta pe care scria afectivitate de orice forma. Daca asta ar trebui sa fie bine, nu este in orice moment clar ceva pozitiv. Si naivitatea mea uneori depaseste grav limitele gravitatiei. Se lipise bine melancolia de mine.
Stadiul de vindecare e in plina formare. M-am obisnuit cu ideea. Or sa creasca alte focare cu alte idei.
Un zambet ca si expresie a afectivitatii... iti poti imagina?
Ploi intregi de melancolie si balti de ceata. Vreau sa scap de instabilitatea asta interioara.
Si, sa nu uitam de mecanismele din soc.
Niciodata nu m-am gandit la ea in sensul asta, desi probabil, instinctiv, subconstient, cunosteam ideea si chiar ma bucuram de unele momente de departare. Nu erau multe, doar atunci cand veneau in momentele cheie, unde o astfel de pauza era necesara. Atunci existau acele momente in care dubiul era foarte mare in legatura cu afectivitatea daca chiar este, sau a palit. Confuzie mare in ceata mea cerebrala. Ploaie torentiala pe acel teren arid. Dar, dupa cum s-a spus acolo, afectivitatea este prezenta aproape in orice forma de interactiune umana pozitiva dintr-un punct de vedere, sau altul, if u can say that.
Ideea a fost ca un fel de focar inert intr-un coltisor izolat, umbrit, ce a reusit sa embolizeze si mi-a ajuns intr-un mic capilar undeva in locul frontal reusind sa imobilizeze intreaga zona. Ma obseda ideea si nu ma lasa sa imi zbore altundeva gandurile cele mai diverse. Nu mai erau colorate si erau insotite mereu cu o eticheta pe care scria afectivitate de orice forma. Daca asta ar trebui sa fie bine, nu este in orice moment clar ceva pozitiv. Si naivitatea mea uneori depaseste grav limitele gravitatiei. Se lipise bine melancolia de mine.
Stadiul de vindecare e in plina formare. M-am obisnuit cu ideea. Or sa creasca alte focare cu alte idei.
Un zambet ca si expresie a afectivitatii... iti poti imagina?
Ploi intregi de melancolie si balti de ceata. Vreau sa scap de instabilitatea asta interioara.
Si, sa nu uitam de mecanismele din soc.
marți, 15 mai 2012
fisurarea peretelui bulinei albastre
Exact in momentele in care ma vezi cu o privire pierduta, vazandu-se pe figura mea cum se frang neuronii in interiorul creierului meu. Sunt bantuita din cand in cand de idei colorate si mult prea bine delimitate care se vor vopsite, traspunse intr-o realitate unde intr-o sutime de secunda sa ajunga la dimensiunile dorite. Ele cresc si eu in acele momente le ofer de toate, teren pliabil, viabil si nutrienti cu carul. Nu am uitat de oxigen si apa, nu iti face griji, si nici de ploaia cu fulgere.
Dezvoltarea lor se face intr-un cadru restrans, de mine delimitat si stapanit. E mica mea bula, albastra la origine, ce isi schimba culoare exteriorului cu fiecare stare de spirit ce ma stapaneste in momentul teleportarii in propriul meu spatiu feeric.
Si chiar ti-am povestit de ea azi, de cand m-ai suprins cu intrebarea daca chiar sunt genul care viseaza cu ochii deschisi. Din pacate, in acel moment nu puteam recunoaste ca sunt asa tot timpul. Acel moment, m-a prins in capcana intrebarii tale si m-a descoperit, nu eram in intreaga mea stare de all dreamy. A trebuit sa recunosc ca exista momente in care sunt transant de rece, realista. Seman intr-adevar cu un bloc de gheata pe care nu il poti strapunge. E doar o mica iluzie. Metamorfoza dureroasa fuse aia in care a trebuit sa imi proiectez si construiesc singura acest perete aparent idestructibil. Nici un proiect nu se ridica la asteptarile mele. Pana la un moment dat cand a trebuit sa imi recalibrez eu simtul realitatii si sa recunosc ca i really needed a change.
Asta e si aici. Prea multa ceata.
E ceva ce arunca fulgere dar e atat de departe.
I can't see, can't reach, can't feel.
Maybe tomorrow... de cate secole nu m-a mai trezit melodia aia.
Dezvoltarea lor se face intr-un cadru restrans, de mine delimitat si stapanit. E mica mea bula, albastra la origine, ce isi schimba culoare exteriorului cu fiecare stare de spirit ce ma stapaneste in momentul teleportarii in propriul meu spatiu feeric.
Si chiar ti-am povestit de ea azi, de cand m-ai suprins cu intrebarea daca chiar sunt genul care viseaza cu ochii deschisi. Din pacate, in acel moment nu puteam recunoaste ca sunt asa tot timpul. Acel moment, m-a prins in capcana intrebarii tale si m-a descoperit, nu eram in intreaga mea stare de all dreamy. A trebuit sa recunosc ca exista momente in care sunt transant de rece, realista. Seman intr-adevar cu un bloc de gheata pe care nu il poti strapunge. E doar o mica iluzie. Metamorfoza dureroasa fuse aia in care a trebuit sa imi proiectez si construiesc singura acest perete aparent idestructibil. Nici un proiect nu se ridica la asteptarile mele. Pana la un moment dat cand a trebuit sa imi recalibrez eu simtul realitatii si sa recunosc ca i really needed a change.
Asta e si aici. Prea multa ceata.
E ceva ce arunca fulgere dar e atat de departe.
I can't see, can't reach, can't feel.
Maybe tomorrow... de cate secole nu m-a mai trezit melodia aia.
miercuri, 25 aprilie 2012
Asediul.
Inchideti portile, puneti lanturile, adaugati stalpi pentru a intari vechea poarta subjugata si nu lasa pe nimeni si nimic sa rasufle in afara portii. Sa nu existe pasi ce isi lasa amprentele in pamantul uscat si nici sunete ce sa rasune in valea secata a raului de mult uitat.
Ne-am adunat iar zgribuliti in interiorul cetatii, am avut grija sa adaugam numai arcasi inarmati pana in dinti cu sageti otravite. Cei slabi au fost obligatoriu refugiati in intunericimea podului, iar restul au fost imprastiati pe alocuri, unde se puteau apara si singuri.
Credeam, fara sa ma preocupe atata, ca numarul celor ramasi e acceptabil, numai ca, intre timp, au primit usor mai aproape toti, cate un pumnal, sageata, si ce s-a mai nimerit aruncat. Asa ca, uite-ma trezita intr-o cetate ferecata, aparata, intr-un mod impropriu, de niste oameni ce necesita destule ingrijiri pentru a se tine pe picioare. A fost un soc atat de mare, asa si atunci cand "imobilizezi" o intreaga multime cu gaze lacrimogene.
Dar, exista mereu cel putin o raza de speranta, dar in zilele noastre de iarna , ea mai mult te taie. Ne-am decis sa dam crezare superstitiilor si sa nu cedam. Cum am ingenunchia, ne-am si pierde capetele. Nu exista mila si noi pe asta ne-am bazat. Si, asa raman cu superstitiile.
Calaul este prea aproape si nu scapam cu viata din asta, fii tu sigur!
E aiurea sa orbesti brusc de lumina si sa redescoperi apoi socul culorilor schimbate. Nu am vrut sa cred si nici nu vreau acum sa recunosc...
Ce incapatanata si naiva pot fi.
Well I was sitting, waiting, wishing
You believed in superstitions
Then maybe you'd see the signs
Well, if I was in your position
I'd put down all my ammunition
I'd wonder why'd it taken me so long
But Lord knows that I'm not you
And if I was, I wouldn't be so cruel
Cause waitin' on love aint so easy to do
(Jack Johnson - Sitting, Waiting, Wishing)
marți, 24 aprilie 2012
Mind control
Cutremur de un grad destul de inalt a zguduit intreaga lume a mici mele insule. Pe langa asta, craterul imens a inceput sa ruineze stalpi, sa sparga zidurile bine cladite si totul e in ruina. Se asteptau la una ca asta, dupa toate micile cutremure care apareau asa frecvent in ultima perioada.
Si bineinteles, furtuni intregi de nisip s-au iscat, s-au acoperit suprafete intregi, inainte case mult iubite si acum parasite.Imi lasam urmele pe strada. Aveam nisip si in ochi, praful fin se ridica in aer, usor, usor doar pasind.
Oricat de mult praf ar fi, m-am decis sa il arunc pe jos, sa eliberez mica suprafata, sa ii arunc vreo 3 priviri sa imi dau seama daca se poate reface.
If not, oh well, o sa raman eu acoperita cu praf si locul in ruina.
Si bineinteles, furtuni intregi de nisip s-au iscat, s-au acoperit suprafete intregi, inainte case mult iubite si acum parasite.Imi lasam urmele pe strada. Aveam nisip si in ochi, praful fin se ridica in aer, usor, usor doar pasind.
Oricat de mult praf ar fi, m-am decis sa il arunc pe jos, sa eliberez mica suprafata, sa ii arunc vreo 3 priviri sa imi dau seama daca se poate reface.
If not, oh well, o sa raman eu acoperita cu praf si locul in ruina.
luni, 23 aprilie 2012
Am surzit intentionat.
A fost o zi in care mi-am propus sa nu mai aud nimic, sa imi blochez receptorii auditivi, sa imi mint fibrele nervoase sa declanseze doar invaluiri ale imaginatiei, in nici un caz realitatea si adevarul. A fost chiar amuzant sa imi redirectionez semnalele adevarate catre puncte moarte si sa le inlocuiesc cu franturi ale unor idei ce imi convin mai mult.
Am adunat chiar destula energie colorata cat sa imi vopsesc ideile negre si le-am facut rosii. Aratau mult mai bine acum cu noua fata roscata. Le-am adaugat si ceva albastru, ca doar nu se poate fara putina libertate infinita si putin verde sa ii dea o tenta optimista. Galbenul l-am lasat in cutie, ca nu imi place.
Peste griul care mi-a fost turnat in cap, am ales sa il spal, si apoi balta de pe jos nici nu m-am gandit sa o sterg ca sigur nu voi reusi sa scap de ea, asa ca, uite cu un zambet larg, am tras perdeaua si m-am intors cu spatele. Crezi ca mai exista ceva din el? Azi nu. Maine da.
A fost o zi in care mi-am permis multe. A fost o zi in care m-am jucat cu fire de realitate.
Am fost surda intentionat.
De acum mi-am propus sa nu mai filtrez si sa retin decat ceea ce e strict sigur si important.
A dracu stabilitate!
Am adunat chiar destula energie colorata cat sa imi vopsesc ideile negre si le-am facut rosii. Aratau mult mai bine acum cu noua fata roscata. Le-am adaugat si ceva albastru, ca doar nu se poate fara putina libertate infinita si putin verde sa ii dea o tenta optimista. Galbenul l-am lasat in cutie, ca nu imi place.
Peste griul care mi-a fost turnat in cap, am ales sa il spal, si apoi balta de pe jos nici nu m-am gandit sa o sterg ca sigur nu voi reusi sa scap de ea, asa ca, uite cu un zambet larg, am tras perdeaua si m-am intors cu spatele. Crezi ca mai exista ceva din el? Azi nu. Maine da.
A fost o zi in care mi-am permis multe. A fost o zi in care m-am jucat cu fire de realitate.
Am fost surda intentionat.
De acum mi-am propus sa nu mai filtrez si sa retin decat ceea ce e strict sigur si important.
A dracu stabilitate!
marți, 17 aprilie 2012
abia ma obisnuisem cu ziua de azi.
Auzi si tu, " nimeni nu isi poate permite sa fie nepasator", ce vis si ce indrazneala pe capul unora.
Recunosc, nu exista si o continuare asa ca propozitia mai are ceva sanse sa devina parte din realitate..
Tuturor le pasa de cerculetul sau bulina lor, de acea suprafata infima ce este aparata intr-adevar fara frica. E in materialul nostru genetic, de supravietuire a speciei, dar totusi pana la ce nivel suntem superiori si nu ramanem tot animale.
Ce curaj si pe capul meu sa imi imaginez norisori roz, pufosi si sa uit cu nepasare ca exista ploaie si furtuna.
Se aduna nori si eu tot astept vreo 12 cuvinte sa rasara in intunericul camerei mele pe la orele 2 noaptea.
Long wait, dar again, ridica privirea pe coala albastra lipita de usa cu banda adeziva neagra, inghite in sec.
Nu exista scuze.
Pe de alta parte, citind un acces de prea mult sentiment, scapat cumva din ceea ce am fost vreodata, mi-a furat un mic suras, as putea spune ca a fost chiar un adevarat zambet. Am dat din cap afirmativ, cumva, cumva aceasi esenta ramai. In continuare ma simt eu in frazele trantite din manie acolo. Sunt trantite din acelasi motiv stupid, nevoia de motivare. Si uite-ne iar ajunsi fata in fata cu scuzele.
Uneori lucrurile nu sunt asa cum crezi. Cu asta se termina totul. Everything is turning blue again.
*Dar aici nu e vorba de viziunea ta, cu stupidele tale explicatii ca nimic va tine sau nu o eternitate. Parerea ta neimportanta ca nu crezi in posibilitatea unui ceva care sa supravietuiasca mai mult timp, acel ceva fiind un amarat de sentiment, nu ma va impresiona. Uneori lucrurile nu sunt asa cum crezi!*
Uneori lucrurile nu sunt asa cum crezi. Cu asta se termina totul. Everything is turning blue again.
*Dar aici nu e vorba de viziunea ta, cu stupidele tale explicatii ca nimic va tine sau nu o eternitate. Parerea ta neimportanta ca nu crezi in posibilitatea unui ceva care sa supravietuiasca mai mult timp, acel ceva fiind un amarat de sentiment, nu ma va impresiona. Uneori lucrurile nu sunt asa cum crezi!*
"Una cu umbrele .[...] simteam sfarsitul acelei stari de liniste."
luni, 16 aprilie 2012
It can be ...
It can be...
*trosc*
Nu, nu e nimic de explicat, fiindca chiar si asa cu toate explicatiile pe care mi le ofer, nu ma pot gandi la un cuvant caruia sa ii dau glas. Probabil totul porneste de undeva din acea zona intunecoasa intre cele 2 case, unde mi-am pierdut la un moment dat niste ganduri, le-am lasat sa moara de frig si umbra. Nu vroiam sa ma gandesc atunci la consecintele masacrului pe care il realizam, dar totul la momentul ala parea de o inspiratie supranaturala. Nu stiu de unde am ajuns sa ma reciclez cu atata usurinta. Sunt tot eu ce e drept, esenta este tot aceasi, norocul meu, doar ca ambalajul difera. Nu se mai lasa atat de sifocat ca celalat, nu are nevoie de calcat si indreptat cute, si nici de reparat toate acele mici zone unde ma descususem oricum.
Nu mai am nevoie nici de atele ce sa imi mentina genunchii pentru momentele cand se inmoaie si as putea sa simt asfaltul zdreturos si pietrele ce mi-ar leza tegumentul.
Dupa cum iti spuneam, nu ma pot gandi la nici un cuvant care sa imi defineasca metamorfoza, poate din cauza intunericului declansat ca si reactie adversa a fricii de a privi in fata adevarul. Sunt eu, tot cea care am fost putin bagajata cat sa arat altfel. Carcasa e doar mai tare.
Nu cred ca cea mai minunata zi ar fi cea in care am putea sa mintim fara sa clipim. Nu cred ca as putea locui in acea realitate prost cladita si plina de gaurele prin care trece lumina. Ori e intuneric, ori e lumina cat sa orbesti. Urasc opacitatea. Nu am curajul, din pacate, sa zic ca urasc rasaritul si nici apusul, fiind undeva intre extremele zonei gri intre negru si alb.
Iti vine sa crezi ca singura aleg sa zac in acea zona de gri... Poate urasc pana la urma extremele si caut scuze pentru localizarea mea in realitatea ce miroase a proaspat vopsit.
Dap. Pe bune ca lucrez in a ma elibera de groaznica sarcina de a cauta scuze.
Este, doar pentru ca este. *trosc*
*trosc*
Nu, nu e nimic de explicat, fiindca chiar si asa cu toate explicatiile pe care mi le ofer, nu ma pot gandi la un cuvant caruia sa ii dau glas. Probabil totul porneste de undeva din acea zona intunecoasa intre cele 2 case, unde mi-am pierdut la un moment dat niste ganduri, le-am lasat sa moara de frig si umbra. Nu vroiam sa ma gandesc atunci la consecintele masacrului pe care il realizam, dar totul la momentul ala parea de o inspiratie supranaturala. Nu stiu de unde am ajuns sa ma reciclez cu atata usurinta. Sunt tot eu ce e drept, esenta este tot aceasi, norocul meu, doar ca ambalajul difera. Nu se mai lasa atat de sifocat ca celalat, nu are nevoie de calcat si indreptat cute, si nici de reparat toate acele mici zone unde ma descususem oricum.
Nu mai am nevoie nici de atele ce sa imi mentina genunchii pentru momentele cand se inmoaie si as putea sa simt asfaltul zdreturos si pietrele ce mi-ar leza tegumentul.
Dupa cum iti spuneam, nu ma pot gandi la nici un cuvant care sa imi defineasca metamorfoza, poate din cauza intunericului declansat ca si reactie adversa a fricii de a privi in fata adevarul. Sunt eu, tot cea care am fost putin bagajata cat sa arat altfel. Carcasa e doar mai tare.
Nu cred ca cea mai minunata zi ar fi cea in care am putea sa mintim fara sa clipim. Nu cred ca as putea locui in acea realitate prost cladita si plina de gaurele prin care trece lumina. Ori e intuneric, ori e lumina cat sa orbesti. Urasc opacitatea. Nu am curajul, din pacate, sa zic ca urasc rasaritul si nici apusul, fiind undeva intre extremele zonei gri intre negru si alb.
Iti vine sa crezi ca singura aleg sa zac in acea zona de gri... Poate urasc pana la urma extremele si caut scuze pentru localizarea mea in realitatea ce miroase a proaspat vopsit.
Dap. Pe bune ca lucrez in a ma elibera de groaznica sarcina de a cauta scuze.
Este, doar pentru ca este. *trosc*
vineri, 13 aprilie 2012
un mic inceput.
Ti-am spus vreodata cat poate sa dureze sa ma convingi sa ridic genele dimineata?
Ti-am spus vreodata cat de greu imi e uneori sa ma arunc in bocanci si sa trag de tine sa cobori?
Ti-am spus vreodata cat de greu imi e uneori sa nu ma impiedic de orice?
Asta nu e nimic, as avea atatea de spus, dar nimic nu e cum trebuie...
Nici noapte alba, nici nisip rece, nici macar briza marii, nici cabana de munte, nici macar poiana cu un cort, iar de stare, caut-o tu, ca de mine fuge.
Iti mai repet, daca tu crezi ca ti-am spus, uneori as lua-o la fuga, alteori as ramane sa indur raceala si confuzia. Sunt atatea de combatut, de la puseele de hipertensiune, la simplu meu mod de a merge cu bocancii.. Mi se aude tarsaitul pe piatra de proasta calitate, dar deja e o parte din mine. Ma recunosc in acel mod de a merge.
Nu cred ca ti-am spus vreodata nici macar despre blestemul cursului de paraziti, unde fiecarui pix este sortit o data sa moara.
Nu ti-am spus nici despre ideea mea cu visele, nici macar despre cartea mea preferata.
Nu cred ca ti-am spus nici de..
Nu mai conteaza oricum, nu vreau sa ne stim prea bine.
O sa fie amuzant, sa nu ne stim deloc.
Tu incepi. E randul tau.
Ti-am spus vreodata cat de greu imi e uneori sa ma arunc in bocanci si sa trag de tine sa cobori?
Ti-am spus vreodata cat de greu imi e uneori sa nu ma impiedic de orice?
Asta nu e nimic, as avea atatea de spus, dar nimic nu e cum trebuie...
Nici noapte alba, nici nisip rece, nici macar briza marii, nici cabana de munte, nici macar poiana cu un cort, iar de stare, caut-o tu, ca de mine fuge.
Iti mai repet, daca tu crezi ca ti-am spus, uneori as lua-o la fuga, alteori as ramane sa indur raceala si confuzia. Sunt atatea de combatut, de la puseele de hipertensiune, la simplu meu mod de a merge cu bocancii.. Mi se aude tarsaitul pe piatra de proasta calitate, dar deja e o parte din mine. Ma recunosc in acel mod de a merge.
Nu cred ca ti-am spus vreodata nici macar despre blestemul cursului de paraziti, unde fiecarui pix este sortit o data sa moara.
Nu ti-am spus nici despre ideea mea cu visele, nici macar despre cartea mea preferata.
Nu cred ca ti-am spus nici de..
Nu mai conteaza oricum, nu vreau sa ne stim prea bine.
O sa fie amuzant, sa nu ne stim deloc.
Tu incepi. E randul tau.
sâmbătă, 24 martie 2012
wrong and right at the same time.
And I wanna leave
And I wanna stay
And I'm so confused
So hard to choose between the pleasure and the pain
And I know it's wrong
And I know it's right
And even if I tried to win the fight
My heart would overrule my mind
And I'm not strong enough to stay away
Apocaplyptica- not strong enough
Prima zona neuronala:
*Revendicarea suprafetelor mele neuronale cu sinapsele lor specifice, pentru a imi determina starea, imi compromite o portiune mare din energia mea vitala. Nehotararea, incapacitatea de a imi identifica originea starii determina o alterare al echilibrului fin in care ma aflam.
Alta zona neuronala:
*Se poate observa pe peretele alb ce se astepta sa fie scris, ca am adaugat, in loc de miile cuvinte aruncate cu un rost, un tablou. Are niste culori vii interesante, mult albastru, negru, gri, pare rece la prima vedere, daca incerci sa il atingi vopseaua se comporta ca si cand ar taia si de aceea clar nu iti spun sa pui mana. Sangele ce ar cadea pe el, s-ar dizolva usor si ar ramane o pata mica, iar pe degetul tau o cicatrice pe care nu ai putea sa o ascunzi vreodata. Oricat m-as uita la el, nu ii pot atribui o stare, fiindca si lumina il schimba. Inca nu mi-l pot incadra in peisaj, desi simt ca deocamdata nu ii trebuie alt perete. Poate lumina e de vina, poate trebuie el intors si din totdeuna m-am uitat la el stramb. Il pot lua si ca atare dar nu ma pot abtine sa nu il intorc pe toate partile, enervandu-ma ca nu ii pot decela originea si viziunea.
Incapacitatea mea de a il accepta asa cum este imi contribuie si la starea mea de nervozitate legata de faptul ca nu il pot clasifica. Recunosc, mi-am intarit acest defect, intr-o incapatanare oarba de a ma inconjura cu lucruri stabile, ce pot fi categorisite usor.
Motivul pentru care ii acord atata atentie este unul simplu, e ceva, acel ceva nedescoperit ce ma hipnotizeaza si nu ma pot aduna, nu imi gasesc claritatea, vibratiile percepute ma arunca intr-o frecventa dubioasa, unde nu am localizat linistea si implicit consum energie incercand sa ma echilibrez. Nici nu iti poti imagina oboseala ce ma cuprinde dupa un astfel de episod de chin. Chinul declansat de incapacitatea mea.
And I wanna leave
And I wanna stay
And I'm so confused
So hard to choose between the pleasure and the pain
And I know it's wrong
And I know it's right
And even if I tried to win the fight
My heart would overrule my mind
And I'm not strong enough to stay away
And I wanna stay
And I'm so confused
So hard to choose between the pleasure and the pain
And I know it's wrong
And I know it's right
And even if I tried to win the fight
My heart would overrule my mind
And I'm not strong enough to stay away
Apocaplyptica- not strong enough
Prima zona neuronala:
*Revendicarea suprafetelor mele neuronale cu sinapsele lor specifice, pentru a imi determina starea, imi compromite o portiune mare din energia mea vitala. Nehotararea, incapacitatea de a imi identifica originea starii determina o alterare al echilibrului fin in care ma aflam.
Alta zona neuronala:
*Se poate observa pe peretele alb ce se astepta sa fie scris, ca am adaugat, in loc de miile cuvinte aruncate cu un rost, un tablou. Are niste culori vii interesante, mult albastru, negru, gri, pare rece la prima vedere, daca incerci sa il atingi vopseaua se comporta ca si cand ar taia si de aceea clar nu iti spun sa pui mana. Sangele ce ar cadea pe el, s-ar dizolva usor si ar ramane o pata mica, iar pe degetul tau o cicatrice pe care nu ai putea sa o ascunzi vreodata. Oricat m-as uita la el, nu ii pot atribui o stare, fiindca si lumina il schimba. Inca nu mi-l pot incadra in peisaj, desi simt ca deocamdata nu ii trebuie alt perete. Poate lumina e de vina, poate trebuie el intors si din totdeuna m-am uitat la el stramb. Il pot lua si ca atare dar nu ma pot abtine sa nu il intorc pe toate partile, enervandu-ma ca nu ii pot decela originea si viziunea.
Incapacitatea mea de a il accepta asa cum este imi contribuie si la starea mea de nervozitate legata de faptul ca nu il pot clasifica. Recunosc, mi-am intarit acest defect, intr-o incapatanare oarba de a ma inconjura cu lucruri stabile, ce pot fi categorisite usor.
Motivul pentru care ii acord atata atentie este unul simplu, e ceva, acel ceva nedescoperit ce ma hipnotizeaza si nu ma pot aduna, nu imi gasesc claritatea, vibratiile percepute ma arunca intr-o frecventa dubioasa, unde nu am localizat linistea si implicit consum energie incercand sa ma echilibrez. Nici nu iti poti imagina oboseala ce ma cuprinde dupa un astfel de episod de chin. Chinul declansat de incapacitatea mea.
And I wanna leave
And I wanna stay
And I'm so confused
So hard to choose between the pleasure and the pain
And I know it's wrong
And I know it's right
And even if I tried to win the fight
My heart would overrule my mind
And I'm not strong enough to stay away
vineri, 23 martie 2012
In colt
Soarele iar a fost acoperit de ceata gri ce se apropie, imi ineaca simturille si paralizez. Sinapsele sunt blocate, spaima reuseste sa agite si mai mult stagnarea in sine si reprimarea ce apare de fiecare data cand ajung in colt.
Cate un cuvant aruncat taie fasiile fine, fasii sangerande din tegumentul cu care ma protejez si sistemele de compensare sar in ajutor, si niciodata nu prea vin cu gand de pace, cand ies la suprafata, ies pentru a se razboi. Ele merg pe principiul ataca daca tot ai fost incercuit, decat sa fi atacat si sa te vindeci dupa.
Nu imi place cand ajung in momentele in care chiar trebuie sa imi privesc in fata lacul albastru al sentimentelor si se le sortez, sa le scurg prin diferite site pentru a le separa. Defapt, e ceva mult mai complicat, se poate ajunge si la frica de a recunoaste, desi el intruneste toate semnele ca ar apartine acelei categorii, dar ii negi apartententa la fel de aprig precum e in joc viata ta proprie.
Din pacate, gluma sau nu, se ajunge si la o astfel de situatie cand cu frica sau nu, alegi sa tai spaima si necunoscutul, preferi sa lasi libera integrarea si sa recunosti in sinea ta, de unde a pornit totul.
Stii, deocamdata este stadiul de negare.
Mult succes vopsind realitatea dupa cum o vrei cu indiferenta si frica de a recunoaste.
Cate un cuvant aruncat taie fasiile fine, fasii sangerande din tegumentul cu care ma protejez si sistemele de compensare sar in ajutor, si niciodata nu prea vin cu gand de pace, cand ies la suprafata, ies pentru a se razboi. Ele merg pe principiul ataca daca tot ai fost incercuit, decat sa fi atacat si sa te vindeci dupa.
Nu imi place cand ajung in momentele in care chiar trebuie sa imi privesc in fata lacul albastru al sentimentelor si se le sortez, sa le scurg prin diferite site pentru a le separa. Defapt, e ceva mult mai complicat, se poate ajunge si la frica de a recunoaste, desi el intruneste toate semnele ca ar apartine acelei categorii, dar ii negi apartententa la fel de aprig precum e in joc viata ta proprie.
Din pacate, gluma sau nu, se ajunge si la o astfel de situatie cand cu frica sau nu, alegi sa tai spaima si necunoscutul, preferi sa lasi libera integrarea si sa recunosti in sinea ta, de unde a pornit totul.
Stii, deocamdata este stadiul de negare.
Mult succes vopsind realitatea dupa cum o vrei cu indiferenta si frica de a recunoaste.
duminică, 4 martie 2012
Culoarea linistii.
Sunt 22 de spire de metal, intortocheate special, pentru a sprijini intr-un cadru foi ce vor fi impregnante cu cearneala ta verde. Culoarea este de o liniste crunta, ce taie in interiorul retinei tale cu fiecare particula de lumina, cate un impuls si il arunca pe spre nerv, ca poate el il va prinde si il va da mai departe spre a fi procesat. Se vrea cunoscuta ca si culoarea linistii.
Dar nici de gand nu iti va trece sa estimezi verdele la un asemenea nivel, exista oamenii care urasc verdele si linistea li se arata ca fiind albastra.
Nu pot sa inteleg de ce anume te chinui sa schimbi culoarea ta de liniste, si cauti in disperarea ta cerneala rosie spre a imi demostra ca vei reusi sa pictezi linistea in orice culoare doresti, putand-o reprezentand chiar si neagra. Dar vezi tu, subiectivitatea, din pacate, ne desparte atat de tare, incat pana si cele mai mici farame se pot arata diferit. Neuronii mei nu merg pe aceleasi sinapse ca si ai tai, iar ideile ipotetic de la un inceput comun au ajuns divergente, mergand atata de departe, incat, nimic, absolut nimic nu pare sa se lege la o mica comparatie.
Eram la linistea neagra, acea liniste ce nu poate fi deranjata de nici un impuls, fiind eterna si infinita. Exista cazuri de organisme obisnuite cu linistea neagra, neputand fi atinse sau modificate de orice stimul exterior. Dar, pe langa asta, exista si acele fiinte ce confunda linistea neagra cu o tristete ipotetic solida, care ajunsa la un nivel maxim de toleranta, se arata ca si o liniste. Este acel echilibru prost intretinut de cei ce nu se vor schimbati.
Ma intreb cum e sa traiesti cu o liniste rosie. Un fel de flacara ce arde si calmeaza, speciala spiritelor care nu vor sa se simta captive intr-o stare de repaus, necesintand mereu ceva nou care sa ii impulsioneze..
Eh, linistea mea e doar albastra. Este asemeni unui lac, foarte adanc, cu valuri line. La fiecare stimul reactioneaza lansand mici valuri concentrice ce pana la urma se pierd.. dar modificare care le-a indus va exista ca si piatra in interiorul apei.
Ma intreb ce fel de piatra esti sau vei ajunge...
Dar nici de gand nu iti va trece sa estimezi verdele la un asemenea nivel, exista oamenii care urasc verdele si linistea li se arata ca fiind albastra.
Nu pot sa inteleg de ce anume te chinui sa schimbi culoarea ta de liniste, si cauti in disperarea ta cerneala rosie spre a imi demostra ca vei reusi sa pictezi linistea in orice culoare doresti, putand-o reprezentand chiar si neagra. Dar vezi tu, subiectivitatea, din pacate, ne desparte atat de tare, incat pana si cele mai mici farame se pot arata diferit. Neuronii mei nu merg pe aceleasi sinapse ca si ai tai, iar ideile ipotetic de la un inceput comun au ajuns divergente, mergand atata de departe, incat, nimic, absolut nimic nu pare sa se lege la o mica comparatie.
Eram la linistea neagra, acea liniste ce nu poate fi deranjata de nici un impuls, fiind eterna si infinita. Exista cazuri de organisme obisnuite cu linistea neagra, neputand fi atinse sau modificate de orice stimul exterior. Dar, pe langa asta, exista si acele fiinte ce confunda linistea neagra cu o tristete ipotetic solida, care ajunsa la un nivel maxim de toleranta, se arata ca si o liniste. Este acel echilibru prost intretinut de cei ce nu se vor schimbati.
Ma intreb cum e sa traiesti cu o liniste rosie. Un fel de flacara ce arde si calmeaza, speciala spiritelor care nu vor sa se simta captive intr-o stare de repaus, necesintand mereu ceva nou care sa ii impulsioneze..
Eh, linistea mea e doar albastra. Este asemeni unui lac, foarte adanc, cu valuri line. La fiecare stimul reactioneaza lansand mici valuri concentrice ce pana la urma se pierd.. dar modificare care le-a indus va exista ca si piatra in interiorul apei.
Ma intreb ce fel de piatra esti sau vei ajunge...
luni, 13 februarie 2012
Centripet.
2 patratele ce trebuie completate cu un X, ca doar or sa treaca si ele.
2 patratele, 2 cuvinte si, nu in ultimul rand, 2 stari complet opuse.
Incerc din rasputeri sa imi scot pelerina, si voalul negru ce imi acopera jumatate de fata, vreau sa trec peste ele si sa las soarele sa ma prinda.
Daca mi s-ar "patch-ui" fiecare neregularitate cu molecule fine de apa, nu as mai fi, nu as fi eu ce incerc atata sa acopar si sa protejez.
Iar imi ia o eternitate sa ajung... nu sa am incredere, ci sa ma accept prin altii. Inseamna sa ma schimb.
Always a change.
2 patratele, 2 cuvinte si, nu in ultimul rand, 2 stari complet opuse.
Incerc din rasputeri sa imi scot pelerina, si voalul negru ce imi acopera jumatate de fata, vreau sa trec peste ele si sa las soarele sa ma prinda.
Daca mi s-ar "patch-ui" fiecare neregularitate cu molecule fine de apa, nu as mai fi, nu as fi eu ce incerc atata sa acopar si sa protejez.
Iar imi ia o eternitate sa ajung... nu sa am incredere, ci sa ma accept prin altii. Inseamna sa ma schimb.
Always a change.
vineri, 10 februarie 2012
4, 3, 2, 1 cuvant.
4 cuvinte usor soptite si ipoteticul raspuns se lasa asteptat, ca predinde ca nu te-a auzit. Le-ai soptit atat de usor, ca o melodie ce o stiai si nu o poti recunoaste, ca o atingere ce scade in intensitate atunci cand nu este intampinata cu aceasi reactie asteptata.
Chiar incerc sa imi aduc aminte momentul de te legi atat de tare, dar sincer nu pot recunoaste ceva. NU am auzit si gata! De auzit e una, dar de vazut si recunoscut intregul peisaj din nou, nu il pot face si desi ipotetic sentimentul e acolo, nu vreau sa realizez ca ajung tot acolo, intr-un loc de unde am plecat si alte dati. Nu vreau sa recunoasc, asa cum nici nu vreau sa aud, acelasi 4 cuvinte pe care mi le tot soptesti.
Oh, sa ne gandim de 2 ori.
Sa ne gandim, chinuind o melancolie de zile mari si cantam.
Sing sing sing.
Fugim right? Arunc la gunoi tot, de la asteptari la vise. Pana la urma nu degeaba sta scris mare si ingrosat pe usa mea ca atunci cand ai pierdut tot, ajungi sa primesti tot. Alti ochi si alte cuvinte. Alte patch-uri si fuga.
Vin la tine.
Another day in "paradise".
*trosc* Inchide usa dupa tine, te rog.
Chiar incerc sa imi aduc aminte momentul de te legi atat de tare, dar sincer nu pot recunoaste ceva. NU am auzit si gata! De auzit e una, dar de vazut si recunoscut intregul peisaj din nou, nu il pot face si desi ipotetic sentimentul e acolo, nu vreau sa realizez ca ajung tot acolo, intr-un loc de unde am plecat si alte dati. Nu vreau sa recunoasc, asa cum nici nu vreau sa aud, acelasi 4 cuvinte pe care mi le tot soptesti.
Oh, sa ne gandim de 2 ori.
Sa ne gandim, chinuind o melancolie de zile mari si cantam.
Sing sing sing.
Fugim right? Arunc la gunoi tot, de la asteptari la vise. Pana la urma nu degeaba sta scris mare si ingrosat pe usa mea ca atunci cand ai pierdut tot, ajungi sa primesti tot. Alti ochi si alte cuvinte. Alte patch-uri si fuga.
Vin la tine.
Another day in "paradise".
*trosc* Inchide usa dupa tine, te rog.
vineri, 20 ianuarie 2012
kill the moon
But right now
everything is turning blue,
and right now
the sun is trying to kill the moon,
and right now...
Run away, Run away...
Mi-ar placea sa ma strecor usor printr-un coridor pe care singura sa mi-l pot dilata sau stramtora, sa ma pot ascunde printre umbrele usoare ale noptii si sa ma dizolv cum pot atunci cand sunt acele momente de merita cu totul traite.
Culorile azi nu ma mai ajuta, liniile nu ma bucura, dar mi-ar placea sa imi pictez imaginea din cap, sa o transpun intr-un album si sa o deschid atunci cand am cea mai mare nevoie de ea.
Yep. Soarele imi omoara luna. No more nights.
Right now.
Everything is turning blue.
everything is turning blue,
and right now
the sun is trying to kill the moon,
and right now...
Run away, Run away...
Mi-ar placea sa ma strecor usor printr-un coridor pe care singura sa mi-l pot dilata sau stramtora, sa ma pot ascunde printre umbrele usoare ale noptii si sa ma dizolv cum pot atunci cand sunt acele momente de merita cu totul traite.
Culorile azi nu ma mai ajuta, liniile nu ma bucura, dar mi-ar placea sa imi pictez imaginea din cap, sa o transpun intr-un album si sa o deschid atunci cand am cea mai mare nevoie de ea.
Yep. Soarele imi omoara luna. No more nights.
Right now.
Everything is turning blue.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)