aberatii tarzii. umbra.

intotdeuna mi-am imaginat cum ar fi in lume cu o libertate atat de mare incat senzatia de dorinta si vointa sa nu mai aiba nici un sens , asa ca omul sa poata sa se exprime doar prin senzatia de a trai, fara nici un scop si nici un destin doar prin complexitatea ideilor ce le nutresc printr-o comunicare telepatica avansata.. fara sunete stridente si... fara victime ale sortii....

flash... damn a trecut si aceasta secunda so.. mi-au disparut si ideile...iar muschii extrinseci ai ochiului se contracta si se realizeaza reflexul de acomodoare... si uite . percep... vizualizez... umbra ce sta alipida de zid.. acel lucru imaterial cu care ne confruntam si care mistic are o conotatie aproape echivalenta cu raul, raul fiind tot ceea ce inseamna necunoscut , frica si intuneric..

tot nu-mi pot da seama cum s-a putut ca acelasi umbre damnate ce ne urmareau in intuneric acum 2 clipe sa se amestece perfect intr-un amalgam de presentimente si temeri, determinand inchisoarea sufletului si ferecarea mintii intr-o teroare neimaginabila, un spatiu al indoielilor.

vidul ca nimic, vidul la fel de complex ca intregul necunoscut ce salasluia in marea nedeterminare a unei probleme existentiale. Scrisul m-a traznit ca un fulger iar ultimele tale cuvinte rasunau ca un ecou... cu o intensitate din ce in ce mai mare.. cu o astfel de chemare spaima nu s-a sinchisit sa intarzie. exact in clipa vederii umbrei...

lumanari si felinare , lumina palida a lampilor de pe strada , o urma a societatii ce se considera intr-o evolutie continua dar defapt se arata ca un regres iremediabil. ce rost are senzatia de siguranta aparenta a luminii ca sa elimine intumericul cand orice spaima porneste de la umbra.

ferestre si fete la fel de palide, toti par saraciti de aceasi boala, si secati de aceasi uratenie. toti prefera sa uite si sa se reprime..

nu are legatura. franturi de imagini. franturi de visare.