Stia de cand incepuse sa fuga ca toate lacrimile ei ii vor curge lent de pe obraz spre lumea de jos, care o urmareste.
si da.. incepuse sa fuga, speriata de intunericul ce o urmarea . picioarele se miscau din ce in ce mai greu dar lacrimile nu conteneau sa curga. drumul lor nu era lung , ii traversau usor fata avand sursa din ochii ei mari si albastrii, un albastru mai frumos decat cerul de toamna si apoi aveau o portiune de cadere libera pana sa atinga pamantul ars. multe se mai opreau si pe rochita ei rosie cu buline albe dar mai ramaneau destule care aveau destinatie pamantul.
nu neaparat greutatea lacrimilor ci focul lor determina pamantul sa se rupa and orice lacrima cadea. un pamant ars si un loc de veci al lacrimii devenea un crater. Erau vii si nu acceptau sa fie imormantate sub pamantul inert.
obosise si lacrimile nu conteneau sa cada.
din cratere cresteau radaicni de un verde bolnav ce nu aveau ca scop decat imobilizarea ei. ii tinea strans micile glezne nelasand-o sa faca nici un pas . incercase sa faca un pas dar singura modificare care survenise era doar atmosfera care era privita de jos. impiedicata, de radacinile ce nu mai terminau de crescut, a vazut cum pamantul ars se apropia. cazuse. putea acum sa atinga pamnatul ce'l ura si simtea cum apar noi radacini. nu obosise sa planga in schimb.
dar trebuia sa se opreasca. daca nu mai cadeau lacrimi atunci nu ar mai fi rasarit nici o planta. nici o radacina bolnava... intunericul crestea in intensitate si se apopia usor. era ceata si un soare negru. atomosfera apasatoare si umbrele arborilor de pe drum o infricosau.
cu un efort apasator.. si-a impus sa respire. stia ca o va durea. orice respiratie parca ii taia gatul dar si-a urmarit aerul cum a patruns in organismul ei marunt , in bronhii si apoi asezandu-se in alveole. s-a fortat apoi sa isi scoata aerul putrezit in interior si a observat apoi cum inima i s-a linistit si ii pompa sange in tesuturi. avusese mainile reci dar linistea i s-a intiparit pe fata. radacinile au stopat cresterea si se retrageau usor inapoi in cratere. pamantul crapat isi revenea iar ploaia a inceput sa cada. intunericul se departa lasand cerul albastru sa i ia locul.
asa i se intampla mereu. radacinile o asteptau si pamantul nu contenea sa se deschida pt a o inghiti. era obisnuita cu o astfel de situatie. totul era in capul ei. reusise pana acum sa scape.. dar nu am idee pt cat timp.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu